Multe s-au mai povestit despre călătoria poeților din 1994. Și, cîtă vreme va mai fi măcar un supraviețuitor, hăt, peste ani, poveștile se vor reinventa fără odihnă. Pentru cine nu știe (dar mai există, oare, cineva care să îndeplinească această condiție?), voiajul poeților români pe Mediterana, pe un vapor de lux, vreme de două săptămîni, a venit ca un premiu de consolare. Era toamna lui ’94, iar Uniunea Scriitorilor tocmai trăsese heblul. Nu mai erau bani de nimic, dar, din pămînt, din iarbă verde, Laurențiu Ulici, președintele interimar, a făcut rost și de bani, și de logistică, și de 40 de bilete. A făcut rost de mai multe. De crama Murfatlar, de Harry Tavitian, de Cazinou, de scutire de pașapoarte. Țin minte ca acum figurile perplexe ale celorlalți 300 de pasageri care au putut coborî în portul Constanța pe lîngă vameșul care saluta cu mîna la chipiu. Chestie de reprezentare, deh. Ulici sosise atunci, în a patra zi de călătorie, după ce deschisese cu capul ușile tuturor ministerelor. Mai mult, a făcut rost, de la statul român, de cîte 25 de dolari de căciulă și, Doamne, bine a fost, căci era o jale monetară pe vapor de ne țiuiau urechile. Degeaba puneau în fiecare zi organizatorii cîte o sticlă de vodcă pe pat. A naibii, se evapora de parcă avea draci.
E drept, nici noi, românii, nu ne lăsaserăm mai prejos de evenimentul în sine. Toți ardelenii veniseră încărcați de recipiente și bidonașe cu palincă. Măsuraserăm cantitatea din ochi și deciseserăm că ajunge măcar pînă la Efes. Mda. După prima seară, în dimineața următoare, nu mai era strop. Ale tinereții valuri. Iustin Panța, unul dintre puținii nebăutori, ne privea cu înțelepciune. Scriitorii basarabeni fuseseră mai cuminți. Mai aveau rezerve și după o săptămînă. Însă îi bănuiam, poate pe bună dreptate, că în loc de haine și efecte personale luaseră exclusiv alcool. Important e că noi, esticii latini, ne feream ca de dracu’ la masă să dăm de bănuit chelnerilor că aveam la purtător elixirul binefăcător. Prețurile de la bar erau mult peste ce puteam visa.
De aceea, venirea lui Ulici a înviorat delegația română, care a petrecut mai dihai, zi și noapte, fără odihnă. Căci trebuie să vă spun: ocupaserăm puntea, discoteca, piscina, mesele de ping-pong și cazinoul. Cine juca poker la patru dimineața, pe dolari adevărați? Noi. Ajunseserăm de pomină, că organizatorii și echipajul se întrebau, pesemne, ce amfetamine luăm, de mișcam atît de vioi, 24 de ore din 24. Ei, dar tot de la poker ni s-a tras. Mirajul dolarilor cîștigați fără muncă ne-a luat mințile și, nesăbuință a nesăbuințelor, ne-am așezat la masa de joc împotriva lui Ulici. Pe scurt, în trei zile, ne-a ras. Dacă țin minte bine, pe Dan Cristea l-a uscat, literalmente. Astfel că nu e de mirare zvonul ce s-a lățit a patra zi: că Ulici ne-a strîns banii ca să-i dea înapoi la Trezorerie, de unde-i luase cu împrumut.
Dar zvonul ăsta nu l-am putut verifica niciodată. Bine că ne rămînea vaporul în stăpînire, ce-am avut și ce-am pierdut, azi aici, mîine în Efes.
