Orizonturi portocalii – episodul 30 –

Referendumul pentru demiterea președintelui suspendat Traian Băsescu se apropia cu pași repezi. Cu toate acestea, în tabăra opozanților lui Băsescu nu era deloc liniște. Premierul Ponta stătea toată ziua la telefon cu mai-marii de la Bruxelles, care-i trimiteau liste și listuțe cu lucrurile pe care ar trebui să le facă și, din când în când, îi mai trimiteau și ceva liste de cumpărături, căci mulți dintre șefii și șefuleții europeni vizitaseră România și le rămăseseră la suflet unele nimicuri de pe la noi. Câte unul voia un ștergar din ăla frumos, țesut, cum luase el de la artizanatul din holul hotelului. Alții erau topiți după creioanele gigant pe care și le cumpăraseră de pe DN 1, de la ungurii de după Sinaia. Mai erau câte unii care se lamentau că, de când a fost suspendat Băsescu, nu le mai ajungeau bidonașele cu palincă. La început, Ponta nu crezuse că înalții funcționari europeni puteau fi înduioșați cu palincă, dar când primise de la ambasadă lista și văzuse că se făceau livrări în fiecare lună către aproximativ 40 de funcționari, intrase în panică. Norocul lui că trecuse pe la guvern un membru de partid din Brăila, pe care fața îl trăda de cunoscător. „Lasă, șefu’, că de ăștia mă ocup eu, nu-ți mai bate capul. Doar dă matale ordin la filialele din Ardeal să ne aprovizioneze săptămânal cu cele 40 de butoiașe, și le trimit eu, să te scap de corvoada asta…“ „Băi, Tudose“, răspunsese premierul, „da’ de ce să trimită ăștia 40 de butoiașe săptămânal? Că tiranul trimitea lunar, nu săptămânal…“ „Am înțeles, șefu’, am înțeles, dar mai sunt pierderi, se mai evaporă…“ „Se evaporă, se evaporă, da’ 75%?“ „Ei, dacă știi pe altu’ care te rezolvă mai ieftin, eu mă retrag. N-am vrut decât să te ajut, șefu’!“ „Ho, mă, că doar întrebam și eu, nu mai pune bot din atâta. dacă se pierde și se evaporă, aia e. Te ocupi, da?“

Ștergarele, creioanele uriașe și palinca erau rezolvate, dar Ponta tot avea probleme cu găsirea unor suveniruri. Pe ăia care voiau tricouri cu Dracula îi rezolvase și pe ăia, dar încă nu înțelegea câteva cereri mai lapidare, gen „sănătate“, „energie“, „gaze“. Inițial încercase cu niște scrisori: „Dragă domnule cutărică, la cererea dumneavoastră vă doresc multă sănătate! Al dumneavoastră, PM Victor Ponta“. Sunaseră mai aiurea scrisorile prin care le dorea oamenilor multă energie și, mai ales, multe gaze, dar dacă asta își doreau ei, cine era el să îi refuze? Numai că, se pare, nu asta își doreau. Își dăduse seama imediat ce primise niște telefoane extrem de nervoase: „Băi, Victoraș, îți bați joc de mine? Cum adică îmi dorești multe gaze? Ce, voi, românii, nu vă mai respectați promisiunile de la un mandat la altul? Păi, aveam o înțelegere cu suspendatul, să ne dea gaze. Nu multe gaze, ci toate gazele, Victoraș, toate gazele: extracție, transport, desfacere! Ce facem?“. „Aaa, asta doreați? Sigur, se rezolvă, nu-i o problemă. Deci asta voiau și ăia care cereau sănătate sau energie?“ „Poate, nu e treaba mea. Noi vrem doar gaze. Gazele.“ „Sigur, într-o săptămână le aveți. Le pun și fundă?“

Era greu, foarte greu. Habar n-avusese că președintele suspendat promisese atâtea lucruri partenerilor strategici. Bine, acum ce putea să facă și el? Promitea, promitea, urmând să vadă după aia cum o să-și onoreze și promisiunile. Acum era mult mai important să iasă bine referendumul și să scape naibii odată de tiran.

Nu toată lumea era, însă, la fel de apăsată de griji.

La Palatul Cotroceni, lucrurile erau luate mult mai lejer. De parcă acolo ar fi fost localizate porțile Orientului. Președintele interimar nu era preocupat de soarta referendumului. Ținuse și un discurs în Parlament, fulminant, în care anunțase că dacă referendumul nu este un succes, iar Băsescu nu este demis, atunci el se va retrage complet din viața politică românească. N-avea nici un gând să se retragă, căci era convins că referendumul va trece. Deja era preocupat nu neapărat de campania electorală pentru prezidențiale, pe care o considera o formalitate, cât de ceea ce urma după.

Acum, de exemplu, convocase câteva dintre cele mai mari agenții de publicitate din țară și vreo trei din străinătate pentru a-i face noile cărți de vizită. Avea nevoie de designeri pricepuți, capabili să înțeleagă conceptul din spate și să livreze o viziune grafică pe măsura profunzimii textului: „Crin Antonescu – Președinte definitiv“. Discuta cu deținătorul a trei Lei de la Cannes pentru art directing, când îi sună telefonul mobil. Se scuză, mințind că este ceva cu adevărat important, și se retrase lângă fereastra care dădea spre curtea interioară a Palatului Cotroceni.

– Alo?

– Dom-nu-le pre-șe-din-te, bu-nă zi-ua, cu res-pect, sper că nu de-ran-jez.

– Hmm…

– Nu, că da-că de-ran-jez, vă rog să-mi spu-neți și vă sun eu al-tă da-tă.

– Nu mă prea deranjezi. Dar spune repede, te rog.

– Dom-nu-le pre-șe-din-te, ați re-zol-vat cu pro-ble-ma a-ia a mea?

– Care problemă?

– A-ia. Știți dum-nea-voas-tră. Că v-am zis că vre-au și eu ca du-pă a-le-ge-ri să vin la Bu-cu-reș-ti. Ați re-zol-vat?

– Ăăă, știu că ar fi trebuit să mă prind deja, dar m-ai sunat cu număr ascuns. Poți să-mi spui cine ești?

– Ăăă, dom-nu-le pre-șe-din-te, sunt eu, Kla-us!

– Kla-us și mai cum?

– Io-ha-nnis.

– Aaa, Mălai Mare de la Sibiu? Stai, mă, liniștit, că te-am rezolvat, o să fii exact ce ți-ai dorit tu dintotdeauna.

– Da?

– Da, mă, da, stai liniștit. Hai, te pup, că am niște treburi importante pentru țară.

„Mă-lai Ma-re de la Si-Biu? As-ta sunt eu pen-tru el? Bi-ne, dom-nu-le pre-șe-din-te. Bi-ne…“