Elena Udrea așteptase lăsarea întunericului pentru a se strecura, cât mai discret, în vila unde o aștepta Ponta. Și pentru că era una dintre vilele Lac, Udrea alesese să vină, normal, pe lac. O adusese un om de încredere, cu hidrobicicleta, și o lăsase la mal într-un loc unde nu băteau camerele de supraveghere. Apoi, cunoscând foarte bine locul, cea mai hăituită blondă a țării folosise fiecare copac, fiecare tufiș și fiecare denivelare a solului pentru a ajunge neobservată în interior. Acum era deja în aceeași încăpere cu Victor Ponta și se uitau, îngrijorați, la Crin Antonescu. Acesta dormea în continuare pe canapea și se părea că visează ceva plăcut, liniștitor, fiindcă avea un imens zâmbet întipărit pe față.
– Băi, Victore, nu știu ce să spun. Cred că a fost o alegere proastă. Ăsta nu este în stare să facă față bătăliei cu Tiranul.
– Off, Elena, off. Știi că ne-am gândit toți, multă vreme. Ar fi un președinte foarte bun. Realmente, ar putea fi cel mai bun președinte al României. Cel puțin pentru noi. Îți dai seama că ăsta nu s-ar băga peste noi, nu ar vrea el să controleze tot, să fie la curent cu ce facem, să ne urmărească, să ne scotocească prin conturi… I-am da și lui câte ceva, din când în când, și ne-ar lăsa în pace. Ar dormi cât ar avea el chef, ar mai ieși la televizor din când în când ca să nu-i ruginească oratoria și cam asta ar fi tot.
– Da, mă, dar ca să fie acest președinte ideal ar mai trebui să și ajungă președinte. Și nu ajungi președinte dormind non-stop. Ăsta ar fi în stare să piardă alegerile și dacă ar candida singur. Pur și simplu, ar uita lumea că sunt alegeri prezidențiale, că nu l-ar vedea niciodată în campanie. Ar trebui, Victore, să ne gândim la un alt candidat…
– Nici nu se pune problema. Eu sunt om de cuvânt. I-am promis că el va fi președinte, iar eu voi fi prim-ministru. Mă voi ține de cuvânt, orice ar fi. Chiar dacă trebuie să tragem noi și pentru el. Dă-l în pizda mă-sii. Îl punem în geam la sediul de campanie și vedem noi cum ne descurcăm.
– Eu zic să te mai gândești. Dar altceva e mai urgent.
– Da, am auzit. Cum dracu’ s-a întâmplat, Elena? Credeam că ești stăpână pe situație.
– Eram.
– Erai? Și atunci?
– Băi, nu știu. Pur și simplu, nu știu. Am vorbit mai devreme cu Mamadou și…
– Cine-i Mamadou?
– Căpitanul senegalez care trebuie să-l păzească și să-l supravegheze. Este omul nostru, a făcut școala la Timișoara. Ni l-a recomandat Mona Muscă. E dintre foștii ei studenți sau așa ceva. L-am verificat și noi și e de încredere.
– Bun, dar ce s-a întâmplat, atunci?
– Boul ăla de Blaga, futu-l în gură de gras, a crezut că are, brusc, 2,8 miliarde de euro și a vrut să facă o șolticărie cu Cocoș. Adică voia să fure niște bani care chipurile erau ai lui, dar pe care nici măcar nu-i avea. A pus mâna pe un telefon, nu se știe cum, și l-a sunat pe Cocoș. Acum, Cocoș e în Senegal, cu umflatu’, și naiba știe ce pun la cale.
– Poate ar trebui să avem grijă de ei, Elena.
– Păi, avem grijă de ei. Avem. Sunt pe un vapor, în apele teritoriale, până li se găsește o nouă ascunzătoare. Mă rog, sunt chiar pe vaporul ăla pe care i l-am trimis noi, să aibă provizii.
– Nu asta voiam să spun. Poate ar trebui „să avem grijă“, dacă înțelegi ce spun.
– Adică vrei să spui că „să avem grijă“ în sensul ăla?
– Da.
– Nu, Victor, nici nu se pune problema!
– Hai, Elena, fii rezonabilă.
– Nu, nu, nu! Nu pot să fiu de acord.
– Elena, nu cumva ți-ai intrat atât de tare în rol și acum îl iubești pe Blaga cu adevărat?
– Ești tâmpit? Cum să-l iubesc?
– Atunci? Hai să avem grijă de ei așa cum trebuie. Scăpăm de două probleme în același timp.
– În nici un caz.
– Hai, mă, Elena…
– Nu. Orice, dar nu asta.
– Tu nu-ți dai seama cum ar fi? Am da vina pe Tiran. Parcă văd titlurile la România TV: „Traian Băsescu a întrecut orice limită. Cum a fost ucis Vasile Blaga în timp ce se pregătea să-și publice memoriile. Lovitură cruntă pentru dictator“. Chiar, cum e cu memoriile?
– Sunt aproape gata. Dacă vrem, putem să le publicăm și mâine. Uite, am totul pe stick-ul ăsta, spuse Elena Udrea și îi întinse un stick de memorie.
– Bun. Le-ai citit?
– Îți dai seama…
– Cum sunt?
– Un căcat. Cred că n-a scris el nici măcar un rând. Pare stilul lui Mamadou. Mai viguros, cu talent.
– Da’ de unde știi tu ce stil are Mamadou ăsta?
– Nu ți-am zis că l-am verificat?
– L-ai „verificat“? Adică…
– Încetează. L-am verificat și atât, nu e treaba ta.
– Bun, deci avem o problemă. Că memoriile în care ne puneam speranțele nu ne sunt de ajutor. Cu atât mai mult ar fi bine să avem grijă de Blaga și să dăm vina pe Tiran. Măcar așa lumea ar crede că în memoriile alea e ceva important, de l-a ucis dictatorul. Ar trebui să profităm de momentul ăsta, cât sunt pe vapor, și să aranjăm ceva. Îți dai seama, ar fi și mai credibil că e mâna tiranului, dacă sunt pe vapor.
– Nu, Victore, nu omorâm pe nimeni. Ți-am zis de la început și așa rămâne. Nu!
– Elena, mă îngrijorezi. Tu chiar îl iubești pe umflat…
– Ești nebun. Știi foarte bine că eu pe tine te iubesc, Victore, că ești singurul bărbat care contează pentru mine…
