Parşivenia şi vicleşugul perfidului Tomşa Vodă

Rar s-a văzut pe meleagul Moldovei o răutate mai mare ca aceea arătată de Ştefan Tomşa. Născut într-o dinastie de boieri uneltitori, hrănit cu trădare şi crescut cu decapitări, Tomşa a reuşit să se strecoare printre ospeţele şi paloşele lui Alexandru Lăpuşneanu, printre laţul şi momelile sultanului, printre otrăvurile lui Despot Vodă, şi să ajungă nevătămat în poziţia periculoasă de hatman, cea de la care se putea visa cu şanse bune la uzurparea tronului. Pe vremea cînd aceste idei creşteau în capul Tomşii la fel cum îi creşteau în curte cetele înarmate, în cetatea Sucevei domnea Despot Vodă.

Domnea e un fel de a spune, fiindcă singurul motiv pentru care domnitorul nu părăsea Suceava era starea de asediu. Cetatea era înconjurată de armatele boierilor trădători, care, cu mijloacele democratice ale epocii, doreau să asigure alternanţa la decapitare. După trei luni de respirat fum, cînd mercenarii săi francezi au reuşit să dea gata provizia uriaşă de şobolani a Sucevei, Despot Vodă a ridicat steagul alb şi a coborît de pe ziduri îmbrăcat cu hainele lui cele mai frumoase. Tomşa l-a întîmpinat călare, i-a zîmbit mieros şi, cînd Despot i-a întors zîmbetul, Tomşa l-a pocnit cu buzduganul în acea dantură albă, occidentală, care îl făcuse de atîtea ori să se simtă un mîrlan. După ce Tomşa a obosit să tot dea cu buzduganul, tot ceea ce a mai rămas din Despot Vodă au fost: o pelerină pătată de sînge, un corp greu de identificat şi o piesă de teatru. Din august 1563 şi pînă în martie 1564, Ştefan Tomşa a stat pe tronul Moldovei dintr-o neatenţie a turcilor, care priveau pe atunci în altă direcţie. Cînd, în sfîrşit, şi-au făcut timp şi de el, Ştefan Tomşa se pusese la adăpost în Polonia, la curtea lui Sigismund. Acolo a şi fost omorît de călăul personal al regelui, într-o zi însorită de mai, cînd Liovul arăta la fel de strălucitor ca lama securii pe care Tomşa n-a mai putut s-o admire.