Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Pe mare și pe mic, pe apă și pe uscat

Zoom Pe mare și pe mic, pe apă și pe uscat

Dulcea pasăre a tinereții te plimbă pe unde nici cu gîndul nu gîndești. Anul 1990 m-a plimbat prin toată Franța. Îl țin minte ca acum, pentru că a fost presărat cu bani (pe vremea aia, poate pentru că eram foarte tînăr, banii veneau ca o încununare a răbdării și așteptărilor din perioada comunistă și îi primeam cu acel firesc al inconștienței). Nu conta că trecusem prin mineriadă. Nu conta că Iliescu și FSN cîștigaseră alegerile cu un scor zdrobitor. Totul urma să se schimbe în foarte scurt timp, o dată pentru totdeauna. Habar n-aveam de cei 15.000 de specialiști care fremătau în blocstarturi, dar știam (cu aceeași inconștiență juvenilă) că ei erau acolo și că România mea își va ocupa locul ei european binemeritat. Așadar, vacanța aceea tîrzie, de la sfîrșitul verii, era tot ce mai lipsea ca să fie bine, să nu fie rău. Aveam 36 de ani, iar lumea îmi era deschisă a privi. Apropo de privit, aveam niște legitimații de presă cu care am intrat la Luvru, la Orsay, la Picasso, la Orangerie, la Grand Palais, la Dôme des Invalides, fără să dau un ban. E drept, uneori a trebuit să insist pe faptul că veneam din sud-estul Evropii, ăla sărac și năpăstuit, ca să conving casierele și portarii, dar am reușit. Ajuns în fața celebrei Mona Lisa, m-am chiombit ce m-am chiombit, apoi, orbit de flash-urile japonezilor (vă mai aduceți aminte de japonezii noștri, europeni?), am cotit-o la stînga, unde, singuratic și la fel de cuminte ca în urmă cu 400 de ani, Vermeer își expunea lăptăreasa, dantelăreasa, astronomul și un mic peisaj urban. Asta o spun ca să fentez istoria, pentru că, în ochii publicului, celebritatea e ca mierea. Nici nu te mai uiți la ea. Pozezi și apoi te împăunezi acasă că ai văzut ceva de care nici nu-ți aduci aminte, nici cu gîndul nu gîndești și nici vecinii n-au habar ce poate fi.

Ah, Doamne, ar fi spus Creangă, de-ar fi văzut Parisul, multe mai erau de străbătut, de consumat, de văzut și de… Dar să nu anticipez. Prietenul lui Toma Roman, Sebastian Reichmann, ne făcuse rost de un apartament (cel al fostei neveste) cu 500 de franci pe lună. Era în buricul tîrgului, aproape de République, pe stînga, lîngă un Ed l’Épicier de unde cumpăram, în fiecare dimineață, cîte 24 de cutiuțe de bere, pe care le băgam la congelator, jurîndu-ne și stuchind în cele patru puncte cardinale că asta va fi rația completă pentru ziua în curs. Ei aș! Nici nu apucam să mîncăm omleta, că jumătate din batalionul de gardă, înspumat, al dozelor împodobea coșul de gunoi. Acolo am adăpostit-o și pe Elena Ștefoi o perioadă, pînă cînd s-a întors proprietăreasa, dar asta-i altă poveste. Elena a rămas cu impresia că i-am copt-o. Dar Toma se întorsese în România, eu plecasem la un festival, la Aix-en-Provence, așa că am lăsat istoria să-și desfășoare cursul. Cum să te împotrivești, cînd Orașul Luminilor te fură-ncet? Nu-ți mai bați capul. Mergi la petreceri, draghezi și te trezești dimineața într-un pat străin, cu o fetișcană mișto dormindu-ți cu capul pe umăr, și te întrebi în șoaptă ce să cauți mai repede: cheia sau prezervativul? De cheie probabil știe fata, așa că… ia hai să mai dormim puțin, că azi e sîmbăta nelucrătoare!

Apoi, fata te ia de o mînă și-ți arată adevăratul Paris, nu cel turistic. Picnic pe malul Senei, cartierele mărginașe, localurile ascunse, colțurile cu iarbă, cluburile de jazz și călătorie, HLM-urile din suburbii, telefonul fără fir… Aici, la minitel, m-am blocat. “Hai, îmi spunea ea, nu vrei să te-ntîlnești cu cineva, la întîmplare?” Hm, nu. Habar n-aveam că abia peste 25 de ani se va inventa Tinder. Dar, oricît mi-am întors creierii pe dos și mi-am dat la rindea limba (franceză), mi-a fost imposibil să închei vreun dialog sexual. Realitatea virtuală era departe. Fata era aproape.

Apoi, pe la cinci dimineața, începeau discuțiile și aflai că vorbești nu cu o fată, ci cu ditamai profesoara de economie, chiliancă trecută prin trupele comuniste din vremea lui Pinochet. O fată care ar fi putut emigra în România, unde – credea ea – se făurea viitorul luminos al omenirii. Iar tu rîzi pe sub mustață și-ți amintești de refugiații chilieni, prieteni din Grozăvești, care se lămuriseră în numai cîteva luni ce e cu comunismul românesc și-și căutau salvarea, pe șest, în Occidentul putred. Occidentul putred?

“Da, spune fata cu melancolie, am avut noroc.”

Apoi, la șase dimineața, înainte să se întoarcă frații ei, ieșeai pe șest din apartament, coborai fluierînd alte șase etaje și luai metroul. Uneori, se întîmpla să dai nas în nas cu frații (doi la număr, gardienii purității), dar fluierai și n-aveai treabă. Alteori, fata înnopta la tine și lucrurile erau calme. Nu era pe lumea aia loc mai bun ca Parisul.

– Nu vrei să rămîi? Vorbești franceza mai bine ca mine…

Am rîs. Acum? Cînd țara mea e în pragul unui nou viitor? Cînd, în sfîrșit, sînt chemat să fac și eu ceva pentru ea? O, nu. Ce viață ingrată!

În fine. Vine și luna octombrie, biletele de tren sînt luate, valizele sînt burdușite, urmează petrecerea de adio. Dar se poate să nu fie prezentă, pe-acolo, și România de peste gîrlă? Invitați mulți, muzică (la casetofon), vin pe săturate, voioșie. Na, că nu mai sînt țigări. Cum sînt un soi de gazdă, mă ofer să cumpăr țigări. Fata zice: “Vin și eu?”. Și nu coborîm bine în stradă, cînd mă ia la întrebări:
“Spune-mi și mie, așa e la voi, în România? Prietenii se culcă cu iubita prietenului lor? Doi români m-au agățat și…” M-am uitat la ea, lovit în moalele capului. “Ce?! Vino cu mine!” Am cumpărat pachetul de țigări, o sticlă de vin și i-am zis: “Acum luăm un taxi și îi lăsăm să și-o frece la rece!”. A rîs și s-a destins în aceeași clipă. A urmat o noapte cu scîntei.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
Editoriale
  • Părinteasca dimîndare

    16 iulie 2019

    Simona Halep i-a bulversat pe englezi cînd le-a povestit că România, care-i cea mai mare producătoare de iarbă cu scaieți din Europa, nu are nici un teren de tenis cu […]

  • Alianța morților

    16 iulie 2019

    Al doilea mandat Iohannis își aruncă umbra împietrită peste următorii cinci ani românești. După calcule și arestări, fatalitatea are acum înfățișarea drobului de sare. Se pregătește perpetuarea unui alt președinte […]

  • Iar ne fug investitorii

    16 iulie 2019

    Cică ExxonMobil ar cam vrea să se retragă de pe platoul continental al Mării Negre. Cel puțin așa spun sursele publicației specializate Gas4Media. Publicație care nu uită să ne amintească […]

  • “Cine rîde undeva în lume, rîde de mine!” (Rainer Maria Rilke)

    9 iulie 2019

    Legea recunoștinței, conform căreia copiii care nu le vor cumpăra părinților loviți de Alzheimer înghețată pe băț vor fi deferiți Justiției, mi-a amintit de șocul pe care l-am trăit în […]

  • Isărescu al șaselea, unicul

    9 iulie 2019

    Între comunism și ziua de mîine, istoria a aruncat iarăși o punte de rău augur. Parlamentul României a pus, pentru a șasea oară, un informator al Securității în fruntea Băncii […]

bt