Am fost săptămîna trecută la un restaurant libanez care se laudă cu cele mai libaneze mîncăruri libaneze, gătite vreodată la nord de Liban. În meniu, printre multele lucruri evident libaneze, mi-au sărit în ochi și următoarele delicatese orientale: mămăliguță cu brînză și smîntînă, pui Shanghai și pizza mexicană. Ca să nu fac vreo confuzie și să-mi bat joc de bucătăria libaneză, am cutezat să-l abordez pe chelner. „Știți, noi înainte să fim libanez am fost tradițional românesc”, mi-a spus. „Bun, și puiul Shanghai și pizza mexicană?” „Au rămas din meniul tradițional românesc.” Și uite-așa, cîteva zile mai tîrziu, am comandat pui Shanghai, pizza mexicană și mici de la un restaurant chinezesc care avea mămăliguță cu brînză și smîntînă. Perfect de înțeles, chinezul e frate cu românul, dar e frate și cu mexicanul, pentru că de ce nu? Fix înainte să scriu textul ăsta m-am întors de la un restaurant portughez care n-avea nici mămăliguță cu brînză și nici mici, dar în schimb avea șaorma și o formă de pui Shanghai. Sînt sigur că, dacă întrebam, descopeream că au și pizza mexicană, dar n-am riscat să întreb. Am întrebat doar de șaorma. „Că se vinde!”, a fost răspunsul pe care l-am primit și mi-am văzut liniștit de treaba mea. Deci dacă vă întrebați de ce bucătăria românească tradițională e plină de rețete împrumutate de la alții: de aia! Pentru că la un moment dat s-au vîndut.
Pizza mexicană e frate cu românul
Zoom Pizza mexicană e frate cu românul