Pizza mexicană e frate cu românul

Am fost săptămîna trecută la un restaurant libanez care se laudă cu cele mai libaneze mîncăruri libaneze, gătite vreodată la nord de Liban. În meniu, printre multele lucruri evident libaneze, mi-au sărit în ochi și următoarele delicatese orientale: mămăliguță cu brînză și smîntînă, pui Shanghai și pizza mexicană. Ca să nu fac vreo confuzie și să-mi bat joc de bucătăria libaneză, am cutezat să-l abordez pe chelner. „Știți, noi înainte să fim libanez am fost tradițional românesc”, mi-a spus. „Bun, și puiul Shanghai și pizza mexicană?” „Au rămas din meniul tradițional românesc.” Și uite-așa, cîteva zile mai tîrziu, am comandat pui Shanghai, pizza mexicană și mici de la un restaurant chinezesc care avea mămăliguță cu brînză și smîntînă. Perfect de înțeles, chinezul e frate cu românul, dar e frate și cu mexicanul, pentru că de ce nu? Fix înainte să scriu textul ăsta m-am întors de la un restaurant portughez care n-avea nici mămăliguță cu brînză și nici mici, dar în schimb avea șaorma și o formă de pui Shanghai. Sînt sigur că, dacă întrebam, descopeream că au și pizza mexicană, dar n-am riscat să întreb. Am întrebat doar de șaorma. „Că se vinde!”, a fost răspunsul pe care l-am primit și mi-am văzut liniștit de treaba mea. Deci dacă vă întrebați de ce bucătăria românească tradițională e plină de rețete împrumutate de la alții: de aia! Pentru că la un moment dat s-au vîndut.