În ultimii ani ai întunecatului deceniu opt, Ploieștiul lui Nino Stratan părea o combinație de Mecca și Medina, strînse sub un acoperiș neîncăpător. Unde mai pui că și autoritățile, mai obtuze, dar mai blînde, nu inspirau nici o teroare administrativă. Păreau niște clovni politici căutîndu-și prin buzunare un cuțit de plastilină. Aveam, n-aveam treabă, țuști în tren și hai la bibliotecă să citim publicului, sau să vedem ce drăcii a mai făcut Echizli, sau să bem. Drumul era simplu, și la dus, și la întors. Nașul n-avea treabă, cu cinci-zece lei erai ploieștean pentru o zi. Așa s-a întîmplat și atunci, într-un prea frumos sfîrșit de săptămînă din anul 1987. Erau mulți scriitori în devenire pe acolo: Marin Marian, Artur Teodorescu și Călin Angelescu. Călin era, poate, cel mai poet, și asta pentru că, vulcanic, întunecat și cu fruntea ajungîndu-i, de pe-atunci, spre ceafă, nu se putea opri din trăncănit poeticale. Dar ce spun eu! Toată trupa orchestrată de Nino era o încîntare vorbăreață și bahică. Am petrecut toată sîmbăta și toată duminica prin Ploiești, iar spre seară ne-am retras la Călin. Atunci am remarcat că îi tremurau mîinile cînd își frăgezea țigările și tot atunci am auzit cum era luat la mișto pentru tenul lui bronzat natural. Dar Călin era un suflet mare și un băutor la fel de mare. Casa era plină de sticle. Atunci, cred, a citit Marin Marian o proză la care am chiuit cu toții: „Indigestie la salata de ananas”. Cheful s-a prelungit pînă tîrziu.
Ei, mai stă omul, dar mai și pleacă acasă. Așa că toată trupa a înșfăcat sticlele și am aterizat în gară. Eram cu chef rău, ne bălăbăneam ca niște trestii mai mult decît gînditoare. Trenul a venit. Era un personal, cu bou-vagoane, care se deschideau pe la mijloc. Am urcat, ne-am plătit față de naș și, încet-încet, spre Capitală.
— Mă duc să borăsc, a zis Călin, cu o privire fioroasă.
— Bă, să nu borăști în tren!
— N-ai tu treabă! Și a luat-o spre capătul trenului.
În clipa următoare, am și uitat de existența lui. Cînd am ajuns în București, ia-l pe Călin de unde nu-i!
— Băi, ăsta a adormit în vreun WC!
Și ne punem să-l căutăm, din vagon în vagon.
— Hai mai repede, că trage garnitura la depou!
— Căline! Căline!
Nimic.
Într-o clipă ne-am trezit din beție. O fi căzut, nenorocitul. Am continuat să-l căutăm cu moartea în suflet.
Cînd colo, taman la ultimul vagon, ce vedem? Călin atîrna în afara vagonului, răstignit literalmente, cu mîinile prinse de cele două mînere ale ușii culisante. Borîse. Dar înapoi nu s-a mai putut trage. A făcut așa, atîrnat, o jumătate de drum. Se trezise și el, dar nu mai avea glas. Văzuse stîlpii trecînd pe lîngă el, ba chiar și o drezină, din partea opusă. Cînd i-am descleștat mîinile, erau albe ca ale unei fecioare.
