Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Politica nu-i viața mea.

Zoom Politica nu-i viața mea.

Da, titlul e adevărat. Doar că trebuie să bag un mic amendament. Deși nu m-am vîrît niciodată în politică, afurisita s-a băgat necontenit în viața mea șiniciodatăn-a binevoit să-mi facă niscai sex oral. Pe vremea lui Ceașcă, nefiind membru de partid, n-am putut schimba rolul de gestionar cu cel de corector. Nici bilete la mare prin sindicat n-am avut. Ce-i drept, nici cotizație n-am plătit. De treizeci de ani, deși sînt ca broscuța cu gura mare, bani de la partid n-am primit, precum un celebru “confrate” jurnalist, ajuns euro-parlamentar, sinecuri ori sereială nu mi-au văzut ochii.

Dar asta nu m-a împiedicat, din primele zile ale lui ianuarie ’90, să fiu trup și suflet anti-FSN, liberal prin convingere, propagandist benevol al Convenției, entuziast al candidatului Băsescu și cîte și mai cîte.

Însă mintea românului cea de pe urmă m-a învățat că a paria pe politic e ca și cum ai strînge nuci cu țăpoiul, a aduna apa cu sita sau a căra lumina cu desaga. Musai să te prinzi că politicienii sînt niște meseriași ai trăncănelii, care se bazează exclusiv pe naivitatea ta. Așa că, începînd cu 2007, am început să scriu articole politice în Adevărul. Am scris, non-stop, nouă ani. Dar asta-i altă poveste, poate am să revin, pentru că e vorba de patron. Ceea ce vreau să povestesc e o pățanie din 2012, cînd s-a schimbat conducerea ICR-ului. Aveam niscaiva motive să dușmănesc conducerea. Dl Mircea Mihăieș se umpluse de ridicol cerînd moartea pensionarilor și mă rușinase public de multe ori. Dl Patapievici produsese niște articole politice detestabile (de care, cred, îi e rușine acum). Dar nimic nu mă putea face să nu văd ce bună politică internațională practicase instituția cu pricina. Niciodată spațiul cultural românesc nu a fost mai bine și mai eficient reprezentat în afară. Niciodată artele românești contemporane nu mai ieșiseră pe marile piețe culturale atît de consistent. Mă uitam cu jale la cei care numărau “banii lui Cărtărescu” sau “necinstirea valorilor autentice românești”. Abia aici se vedea prăpastia culturală pe care ICR se străduia s-o acopere cu ceva trainic. Are rost să spun că, din 2012, ICR nu a mai cunoscut nici o secundă gloria precedentă? Are rost să mai spun că ura viscerală a politicienilor a secătuit finanțele acestei avangarde? N-are. Dar să mergem mai departe.

Pînă în 2012 am scris constant împotriva lui Băsescu și a partidului său. Fiți fără grijă, m-am războit și cu USL (de fapt, cu liberalii, că, v-am spus, mi-s neam de liberal). Ei bine, cînd USL a decapitat conducerea ICR, am ieșit în stradă, nu am arătat cu deștu’ către învinși. Mi-am pus un tricou cu Andrei Codrescu, am stat în fața ambasadelor, am dat interviu și m-am dus în Piața Victoriei, la protest. Păi, se putea să nu găsesc acolo o piuneză? O hoașcă fanatică a început să țipe la mine: pesedistule, trădătorule…

I-am întors spatele și mi-am văzut de protest.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale