Fetița Maria îi este furată tatălui ei, Tudor, în Parcul Rond. Soția lui Tudor, Cristina, îl ia pe celălalt copil, pe Ilie, și pleacă la părinții ei, la Constanța. După 47 de zile în care o caută singur pe Maria, Tudor cade la fandacsie. Sfârșit.
Aproape sfârșit, pentru că acum intervenim noi, spectatorii filmului, să-i explicăm regizorului Constantin Popescu ce e aia o analiză SWOT: jocul actorilor (S), lipsa de ipoteze a poliției (W), personaje din exact aceeași lume ca a spectatorilor de film românesc (O), lungimea (T). Producătorul zicea că, dacă era după regizor, filmul ieșea încă și mai lung de-atât (vă dați seama ce meciuri or fi avut aștia doi?), lucru greu de imaginat pentru mine, doar dacă Tudor mânca ciorbă; cum n-a apărut nici o ciorbă în tot filmul, a durat doar două ore și 32 de minute (informație luată de pe IMDB, că n-am stat cu ochii pe ceas).
Când s-au aprins luminile în sală, m-am ridicat, m-am scuzat, i-am lăsat baltă pe toți actorii urcați pe scenă la aplauze (momentul lor!) și m-am dus glonț acasă, în camera ăleia mici, s-o aud cum respiră liniștit în somn și s-o ating încet pe cap, pe păr. Da, din punctul ăsta de vedere, filmul și-a făcut treaba: m-a umplut de teroare. Atunci când Tudor o caută pe Maria prin parc, înainte să-și dea seama că cineva i-a furat copilul, eu sunt Tudor; când face eforturi uriașe să nu-i ardă polițistului una-n meclă („Noi vă înțelegem pe dumneavoastră, domnu’ Ionescu, dar trebuie să ne înțelegeți și dumneavoastră pe noi”), eu sunt Tudor; când rămâne singur de tot și bea până nu mai știe de el, eu sunt Tudor; când se lasă până la urmă pradă demonilor, eu sunt Tudor. Rar se-ntâmplă să te „soarbă” un actor în personajul său ca aici (mie, unuia, mi s-a mai întâmplat o singură dată, cu Porthos, în carte, da’ atunci aveam vreo opt anișori).
Nevastă-sa, pe de altă parte, te lovește cu altă partitură: românca primei generații middle-class, educată să-și reprime orice exteriorizare a emoțiilor. Mi-o amintesc pe maică-mea, care făcea ca toate visele când avea ceva de spus, afla toată mahalaua, și o compar cu mămicile de acum pe care le văd zi de zi la grădiniță și care, orice-ar fi, se abțin, „țin în ele”, cum se spune, și nu dau voie nici altora să facă curent, vorbind degeaba (Cristina retează, c-un categoric „Mama!”, pofta maică-sii de-a despica firul în patru despre cum s-a putut întâmpla nenorocirea, despre cum de n-a văzut Tudor nimic etc., cum ar face orice femeie din generația ei. Dar asta-i: Cristina nu-i din generația ei, are alte instanțe de autocontrol, nu că n-ar ceda și alea, într-un alt context. Minunat lucrată scena: „De câte ori să spun? Farfuriile la far-fu-rii și paharele la pahare!”, după care, zdrang!).
Care-i rolul meu în toată afacerea asta? Păi, e. Că am prieteni polițiști și vă pot garanta că nu așa se procedează la dispariția unui copil; nu există ca Poliția să nu aibă o primă ipoteză în termen de 12 ore, maximum, având în vedere că primele 24 de ore sunt critice. O Poliție care n-are nici măcar o ipoteză după 47 de zile nu-i poliție, e butaforie, și știți de ce polițiștii români nu-s așa? Pentru că se uită la filme și toată viața așteaptă un caz, ceva care să-i confirme profesional. Furturi de găini și bătăi între vecine bete, mersi. Dar un Caz!… În al doilea rând, între 1985 și 2015 am făcut jogging prin parc; locul meu de încălzire era la patru metri de playground-ul unde-s turnate mare parte din cadrele filmului, și d-aia m-a pus Dan Darie să scriu recenzia, că lui nu-i place parcul ăla („E plin de ratați”).
Pororoca, 2017. R.: Constantin Popescu. Cu: Bogdan Dumitrache (Tudor), Iulia Lumânare (Cristina), Adela Marghidan (Maria), Ștefan Raus (Ilie), Parcul Tineretului (Parcul Rond).