Greu de găsit un mai mare sforar politic, un intrigant mai capabil și mai bogat ca Alexandru C. Constantinescu, poreclit de contemporani Porcu. Faima lui de uneltitor a fost egalată abia de averea dobîndită la capătul manevrelor politice, iar lipsa lui de scrupule a fost întrecută doar de o lăcomie fără tratament. De altfel, toate aceste virtuți i se puteau citi cu ușurință pe chip, pe fruntea îngustă și pe fălcile late, pe nasul gros și în ochii cu gene albe, în care se oglindea, zi și noapte, pofta de bani.
Alecu Constantinescu-Porcu a fost părintele corupției moderne, nepotul spiritual al jecmănitorilor fanarioți și bunicul inegalabil al corupților amatori de azi, lipsiți de strălucirea și harul strămoșului lor. Gîndirea lui atingea adesea geniul atunci cînd se cobora în abisul lăturilor politico-bănești. Pe vremea cînd era ministru, un afacerist evreu i-a cerut o semnătură, oferindu-i în schimb un milion de lei și asigurîndu-l că nu va afla nimeni. Alecu i-a tăiat-o scurt: „Dă-mi, domnule, opt milioane și poate să afle toată lumea!“.
S-a născut în 1859 la București, într-o familie destul de înstărită ca să-l trimită la studii la Paris, dar nu îndeajuns de bogată ca să-l întrețină la întoarcere. Așa că, după ce și-a luat doctoratul în drept și diploma de avocat în limba franceză, a intrat în politică la liberali. Alecu a înțeles imediat ce bogăție zace în subsolul partidelor, ce averi se pot face cu minciuna și cîrdășia, ce rezerve de prosperitate individuală se găsesc în bugetul statului român. Inteligent și perspicace, bun de gură și gata să se facă util șefilor, Alecu a intrat pe sub pielea lui Ionel Brătianu și a dobîndit posturi din care a stors bani. A fost, pe rînd, viceprimar în București, deputat, senator și ministru în mai toate guvernele liberale. „Fost și viitor ministru“, obișnuia să se prezinte pe sine cu umor și cu o bună cunoaștere a viitorului.
În timpul războiului, cînd Guvernul și armata s-au retras în Moldova, Alecu Constantinescu-Porcu a rechiziționat un tren militar și și-a evacuat propria avere la Iași. A dat jos tunurile armatei și a încărcat tunurile sale, cum s-ar zice. În cele 17 vagoane abia au încăput mobila, tablourile, blănurile, banii, argintăria, covoarele și bijuteriile ministrului. Căci, nu trebuie uitat, Alecu era ministru însărcinat cu înzestrarea armatei. Pe care a înzestrat-o cu marfa unor bogătași de război, prezenți mereu în înjurăturile soldaților cînd dîrdîiau de frig sau cînd le intra apa în bocanci.
În ciuda patimei sale sălbatice pentru corupție, Alexandru Constantinescu a fost loial Partidului Liberal pînă la moarte. L-a servit pe Brătianu cu un devotament fanatic, aproape de neînțeles pentru cei care-i cunoșteau vocația de jumulitor. „Moartea l-a reabilitat pe Alecu Constantinescu“, a scris Constantin Argetoianu, cel mai înverșunat inamic politic al său. Chiar dacă azi pare o ironie, la vremea ei fraza a fost luată în serios, fiindcă averea lăsată în urmă de defunct, în 1926, s-a dovedit infimă. Poate că a fost ascunsă sau – cine știe? – poate că Porcu mîncase tot.
Să înteleg că liberalii de azi sunt epigonii lui Alecu Constantinescu sau si-au depășit înaintașul?