Unul din cei doi aristocrați care i-au însoțit pe Moța și Marin la întîlnirea cu obuzul de 24 de milimetri din Majadahonda a fost prințul Alexandru Cantacuzino. El e cel care le-a adunat corpurile dezmembrate din tranșee, le-a învelit într-un steag și le-a tîrît în afara razei de acțiune a artileriei republicane.
Moța și Marin, care abia învățaseră să tragă cu pușca și sufereau de frig, dar insistau să lupte, au reușit în acea zi de ianuarie 1937 două lucruri. Întîi, să-i convingă și pe ceilalți cinci legionari să-și anuleze biletele de vapor și să-i însoțească spre linia frontului. Apoi, au reușit să curme spiritul războinic al grupului, oferindu-i imaginea descurajantă a măruntaielor împrăștiate pe pereții de pămînt. Așa că, după norocoasa lovitură de tun republicană, legionarii veniți de la București au tras concluzia că treaba cam fusese rezolvată și că nu mai era nimic de făcut în Spania, în afară de transportul cadavrelor la tren.
Alexandru Cantacuzino măsura aproape doi metri înălțime și, pe baza acestui merit, a urmat la comandă. Grupul fusese condus de generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, dar acesta fusese oprit de spanioli să ia parte la lupte și se repatriase fiindcă era prea bătrîn. Moța și Marin fiind morți, șansa îi surîdea prințului. Care a lăsat Spania să-și ducă singură războiul civil și s-a îmbarcat, cu cei doi morți și cu cei trei vii, pe vaporul de Marsilia.
Alexandru Cantacuzino s-a născut în 1901, în palatul Ghica Cantacuzino din apropierea Bucureștiului. A avut o copilărie cu servitori și profesori particulari, cu păduri, iazuri, cai și livezi, cu robi țigani gata să-i meșterească orice jucărie și-ar fi dorit, dar nimeni n-a văzut un zîmbet pe chipul său serios. Prințul părea mistuit de o negură lăuntrică, de un mesianism secret și fatal, de o suferință indescifrabilă pe care o căra în interiorul trupului său din ce în ce mai înalt și mai puternic. Se poate spune că a aderat la mișcarea legionară cu mulți ani înainte ca însăși ideea ei să existe.
A făcut dreptul la Paris și la Haga, apoi și-a luat doctoratul la București. Tocmai la timp pentru a se pune cu trup și cunoștințe la dispoziția Arhanghelului Mihail, care era deja interpretat de Corneliu Zelea Codreanu.
Cu firea sa sobră și aerul funest care prevestea idealul mortificării legionare, Alexandru Cantacuzino i-a mers Căpitanului direct la inimă. Codreanu l-a făcut Comandant al Bunei Vestiri, cel mai înalt grad în ierarhia legionară, imediat după el. Pînă în 1936, prințul a răscolit conștiința tinerimii române universitare și sătești, îndemnînd-o să se revolte contra mercantilismului politic și să fie gata de un sacrificiu izbăvitor. Așa s-a ales cu cîteva condamnări și bătăi zdravene, pe care însă trupul său viguros și mare le-a trecut cu vederea.
După întoarcerea din Spania a fost făcut șef al Corpului legionar „Moța și Marin“, care trebuia să fie o unitate de elită a mișcării, cu misiuni de pază și apărare a conducerii și formată din tineri spătoși, cu apariție înfricoșătoare. Proiectul nu s-a mai finalizat, fiindcă dictatura regală a luat hățurile în mînă, l-a împușcat pe Corneliu Zelea Codreanu și i-a arestat pe secunzii lui. Cînd șeful serviciului secret, Moruzov, a găsit pretextul potrivit, l-a acuzat pe Alexandru Cantacuzino de complot împotriva regelui Carol al II-lea, l-a încarcerat la Rîmnicu Sărat și l-a împușcat în noaptea de 21 spre 22 septembrie, după ce, mai devreme, colegii legionari ai prințului îl lichidaseră pe Armand Călinescu.
Simpatic prințul, așa se cam înțelege din povestire. Domnule Dinescu, vă știam mai “la stânga”.
Este descris in romanul lui Calinescu, „Scrinul negru”.