Aţi mai auzit, în ultimul timp, ceva despre lumea largă prin media din România? Pentru că, în afara cîtorva ştiri despre întîlniri europene la vîrf, şi alea foarte scurte, nu-care-cumva-să-obosim-onor-publicul, şi oricum luate de toată presa mot-à-mot de la Mediafax, parcă tot ce există la vest de Nădlac, la sud de Giurgiu şi la nord de Baia Mare se pierde în ceaţă ca un efect de Halloween prost realizat. Cît despre locurile aflate la est de Sulina, am uitat de mult să mai vorbim.
De cîte ori îmi arunc ochii peste ziare sau programe (şi, din cauza obligaţiilor profesionale, o fac lejer mai des decît mi-aş dori), trăiesc cu frisoane o senzaţie stranie: parcă populăm o ciudată lume plată, în formă de peşte, care pluteşte singură prin spaţiul mare şi gol, pe spatele a patru dihori purtaţi în spinare de un gigantic melc cosmic. De niciunde, către nicăieri.
Cumva, nu ştiu cum, de la aroganta axă Bucureşti-Londra-Washington am ajuns, în presa noastră, la implauzibila Axis Mundi Bucureşti. Tot ce se întîmplă aici are proporţii apocaliptice şi nimic important din ce se întîmplă dincolo de graniţe nu merită mai mult de un minut, şi ăla pe poziţia zece sau mai mult în graficul ştirilor. Asta, dacă nu cumva e vorba de vreun bebeluş dedat la alcool, vreo maimuţă care a fugit cu zeppelinul din grădina zoologică sau vreun dictator a cărui moarte e descrisă în mult prea multe detalii şi a cărui viaţă e justificată cu o încăpăţînare demnă de o cauză mai bună. În timp ce în jurul nostru toţi se dau de ceasul morţii agitîndu-se să salveze moneda şi ideea europeană, armata şi ideea americană, exportul şi ibeea chinezească, noi pierdem vremea în tetrapiloctomii savante despre Bentley-ul lui Dan Diaconescu sau mama Zăvorancei.
Şi uite-aşa se face că, între ironizarea ineficientă a Leanei din capul statului şi revolta inutilă împotriva mardeiaşilor de pe islazurile cu pompă numite „stadioane“, viaţa noastră curge lent în afara vremurilor şi în ciuda lor. Pentru că generaţia providenţial de cosmopolită, cea care trebuie să ne salveze, fuge din provincialismul nostru mîncînd pămîntul, încă de la primul semn de normalitate citit în The Economist.
