N-are rost să spun că, pe 22 decembrie ’89, zorii unei Românii noi ne mîngîiau obrajii cu degete de domnişoară. Dar nu era timp de sentimentalisme. Trebi mult mai urgente mă aşteptau. Nu mai aveam să mă strecor, la umbra postului de gestionar la Cartea Românească, în curtea minunilor doamnei Miţi, ci aveam să-mi cîştig dreptul de a fi membru cu drepturi depline al Uniunii Scriitorilor. Am mai rătăcit prin piaţă, martor la înarmarea cetăţenilor răzbunători, şi am luat-o spre Calea Victoriei nr. 115, unde-şi avea sediul breasla. Cînd am ajuns, vînzoleală mare, sumedenie de scriitori turbaţi de dorinţa de a se înfrăţi cu revoluţia. Dumitru Radu Popescu se întîlnise cu Dinescu şi-i spusese că i-a lăsat în cont 115 milioane. Apoi i-a dat cheia de la birou şi dus a fost.
Gălăgia era infernală, scriitorii se pupau. Trebuie să fac o precizare: erau numai şi numai disidenţii şi aproape disidenţii descătuşaţi. Sumedenie! Vajnicii apărători ai protocronismului, oficialităţile, securistul locului şi alţi cîţiva trepăduşi dispăruseră ca prin farmec. Pupăturile aveau, deci, gust de frăţietate. Gustam triumful – deh, fusesem mort pe la 3 dimineaţa şi mă-ntorsesem viu şi doar puţin vătămat. Madi (Mariana Marin) a izbucnit în lacrimi. Cu două zile înainte ţipase la noi că sîntem nişte laşi, nişte cîrpe. De azi, Uniunea încăpuse pe mîinile poporului. Era o hărmălaie de nedescris!
Ei bine, chiar atunci, Sorin Mărculescu, redactorul timid, calm şi cuviincios de la editură, traducătorul rafinat şi poetul discret, a dat pe dinafară. A strigat de s-au zguduit zidurile:
— În genunchi, păcătoşilor! În genunchi, pentru martirii României!
Iar lumea s-a executat.
