Olimpiada de apă trece, discuțiile rămîn. Ca popor acvatic – două medalii la înot, cinci medalii la canotaj –, rămînem fluizi și lichizi, luăm forma vasului unde sîntem, în funcție de context. Cînd e de bine, sărim monumental în sus, ca în proba de prăjină. Nimeni nu ne mai ajunge cu prăjina la nas. În același timp, cînd e mai puțin bine, ne-am antrenat asiduu să plonjăm de sus, bine, pînă în fundul largului bazin de nemulțumiți și cîrcotași înăcriți, ca în probele de sărituri (tot) în apă. La găsit motive de nefericire națională, fraților și surorilor, românii e campioni! Între aceste două atitudini diametral opuse, cel mai greu ne vine să ne menținem echilibrul, ca gimnastele de la bârnă.
Într-o țară cu atîtea milioane de comentatori și analiști sportivi, stimați telespectatori, ar fi de-a dreptul o aventură să îndemni: hai să judecăm, cu picioarele mai pe sol, tot ca la gimnastică, și cu gleznele solid înfipte în podea ca la haltere. Un pariu aproape imposibil! Sportivul popor român vrea să afle o chestie clară de la Paris 2024: ce s-a întîmplat (ce se întîmplă) cu România? E de bine sau de rău? Albă sau neagră? Zi-mi mai repede, tată, că n-am timp de pierdut. E doar un exercițiu retoric, bineînțeles.
În general, românul se face că ar vrea să afle un răspuns doar pentru că, după ce se face că ascultă, să-ți spună ce știe el foarte precis, perfect informat. Deci n-are sens să ne încurcăm în evaluări. Aici ar trebui să o luăm cu începutul, cu ceremonia de deschidere.
Simbolic și metaforic, pe apele Senei, două ambarcațiuni au spus ceva despre noi și ai noștri. Negativiștii de profesie ar fi putut să cîrîie: „Uite, România e pe aceeași punte cu Ruanda, o țară africană“. Pe de altă parte, de pe celălalt mal, compatrioții au constatat, mai mult sau mai puțin nostalgic: „Uite că România, prin Nadia noastră, e în aceeași barcă cu marii barosani ai lumii, cu de-alde Serena Williams, Carl Lewis, Rafael Nadal“. În felul ăsta, la încheierea Jocurilor Olimpice, se mențin două discursuri și două realități paralele.
Prin David Popovici și lotul de canotaj sîntem în lumea bună a sportului, prin destule nevoințe românești nu ieșim din lumea a treia. Nouă medalii – trei aur, patru argint, două bronz – e bilanțul României la Jocurile Olimpice de la Paris 2024. Oricîte comentarii ar fi, înseamnă mai mult decît la Tokyo sau Londra. Aritmetic, peste dublu. Din cele 200 de țări participante, România se află în primele 30. O clasare, iarăși, mai bună. Că e loc și de mai bine… Că-s atîtea belele de rezolvat? Ei bine, da, sigur că da. Totuși, ca să nu mai invocăm doar nasuliile, hai să privim și jumătatea plină a paharului. Prin urmare, dacă tot pomenirăm de pahar, apreciem o alegere inspirată și o dublă coincidență: Mihaela Valentina Cambei, portdrapel al României. Mihaela e însăși femeia română. Luptă zilnic cu greutățile și nu se lasă. În plus, poartă numele multor analiști docți. Dacă sînteți bărbați, fraților, recunoașteți că vi s-a mai spus, cu duioșie, îngrijorare sau reproș: „Cam bei“.
Dacă nu ne pierdem măsura, om chefui și mai mult la Los Angeles. Pînă atunci, deși e trecut de ora închiderii olimpiadei, facem o comandă către slujitorii poporului Două ape, vă rog, un bazin olimpic pentru David și o pistă ca lumea pentru doamna Uță Lipă. Dar să vină mai repede, pînă în 2028, dacă se poate. Mulțumesc! Hai, România!
