După debarcarea lui Gheorghe Cristescu, zis Plăpumarul, care a fost secretar general din 1921 și pînă în 1924, Partidul Comunist din România nu și-a mai bătut capul, pînă în 1944, cu lideri români. Au urmat la conducere ungurul Elek Köblös (1924-1928), apoi ucraineanul Vitali Holostenko (1928-1931), polonezul Alexandru Ștefanski (1931-1934), evreul Eugen Iacobovici (1934-1936), bulgarul Boris Ștefanov (1936-1940), evreul Miklos Goldberger (1940) și evreul maghiar Ștefan Foriș (1940-1944).
Pînă la venirea tancurilor rusești, românii reprezentau mai puțin de un sfert din totalul membrilor, care nu depășea, după calcule optimiste, 2.000 de inși. Ungurii aveau 27%, evreii aproape 20%, rușii 10%, bulgarii tot cam pe acolo, iar ucrainenii 7%. Linia internaționalistă a Cominternului cerea deznaționalizarea partidelor comuniste din afara URSS, așa cum, de altfel, indica chiar denumirea operațiunii de la București: Partidul Comunist din România.
Secretarii generali ai partidului trăgeau, așadar, din răsputeri să aplice ideile dezintegratoare pe noua hartă a României. Ei cereau la fiecare congres, la fiecare adunare, în fiecare articol de presă cedarea Basarabiei către Ucraina, cedarea Dobrogei către Bulgaria și cedarea Transilvaniei către Ungaria. Guvernele liberale și țărăniste ale României pufneau în rîs ori de cîte ori comuniștii proclamau dispariția statului unitar, dar nu uitau niciodată să dea mînă liberă Poliției și Siguranței. Comuniștii erau ușor de prins fiindcă nu străluceau nici la studii și nici la înțelegerea deplină a limbii române. Așa că jumătate din efectivele mișcării zăceau mereu în pușcărie.
Dar cu timpul, prin instrucția la Moscova și Odessa și prin injecția de bani rusești, PCdR a început să evite lagărele de la Doftana și Tîrgu Jiu, unde recidiviștii mai în vîrstă îi inițiau în tehnicile LGBTQ pe revoluționarii tineri. Pe la mijlocul anilor ’30, cînd cadrele PCdR începeau să se elibereze din strînsoarea analfabetismului și cînd comunismul promitea să devină un fenomen planetar, s-au pornit luptele pentru putere internă.
Dacă pînă la nivel de secretari adjuncți și responsabili cu propaganda era permisă eliminarea adversarului cu un simplu ciocan CFR, cînd venea vorba despre înlăturarea secretarului general era nevoie de acceptul Moscovei. Astfel, cînd apăreau destule denunțuri pe biroul șefului Comintern, secretarul general al PCdR era convocat în URSS. Acolo, după verificări, interogatorii și nelipsita tortură din subsolurile Lubiankăi, i se rearanjau ideile leniniste în cap cu ajutorul unui glonț.
Așa au intrat în uitare Elek Köblös, Vitali Holostenko și Alexandru Ștefanski. Ștefan Foriș a fost rezolvat pe plan local, cu o rangă, fiindcă în 1944 cadrele specializate din Rusia făcuseră deja deplasarea la București, pe tancuri.
