Se fac opt ani de cînd predau, împreună cu Marius Chivu, cursuri de scriere creativă. Hm… Și de fiecare dată cînd pronunț cuvintele fatale scriere creativă, mă pufnește rîsul, pentru că știu că e o imposibilitate. Creativitatea nu se predă, iar a scrie „creativ” este tot ce poate fi mai nociv în spațiul literar românesc. Cele mai multe gulgute de aici vin, din năuceala care-l podidește pe autor cînd încearcă să fie creator, creativ, artist. Într-un fel, autorul de acest fel e ca ministrul Petre Daea. Ochii i se bulbucă, gușa i se umflă, mințile i se rătăcesc, o ceață deasă – vai, ce deasă ceață! – i se lasă pe ochi și începe să delireze. Dar să nu ne depărtăm de subiect. La cursurile astea, noi îi învățăm pe cursanți să scrie corect, cinstit, pe rînd și fără floricele. Să nu cadă în patima înfloritului. Ce fac ei mai departe e treaba lor, dar cam atît facem noi.
Firește, ca doi filologi cu minte ce sîntem, știm că, înainte de a scrie, românul trebuie să învețe să citească și să vadă, așa că îi luăm de la început tare: și eu, și Marius le dăm de citit. Nu există să nu ai timp să citești măcar 40-50 de pagini pe zi. În loc să freci telefonul în metrou sau în tramvai, deschizi o carte și p-ormă mai discutăm. Ei, cam de aici începe povestea. Fiecare are o listă de cărți în minte, cam 50-50, texte care îi învață cum să țină o poveste în mînă și cum s-o articuleze. Tipicul lecțiilor e cam așa. Într-o primă ședință, unul dintre noi spune generalități și dă cu lista în cursanți, cu următoarea dojană părintească: „Aveți aici de citit pentru un an”. Unii chiar o fac, alții, cum dă Dumnezeu. Dar, ca la orice început de drum, primul titlu e cel mai ofertant, așa că cu el se începe chinul. De regulă, Marius e cel care ține primul curs și tot el face oferta. Ultima dată, însă, am început eu și, evident, am dat în ei cu cîteva titluri. În cap de listă stătea Făgăduiala, de Friedrich Dürenmatt. „Ah, a zis unul, o am eu, n-am citit-o, dar pot să v-o împrumut.” Cursul a continuat și am uitat de listă. Dar ce să vezi? După două lecții, Marius face inspecția batistuțelor și a unghiilor tăiate: „Ce ați citit?” „Făgăduiala.” La a treia, aceeași întrebare. Răspunsul? „Făgăduiala.” La a patra, altcineva răspunde la fel. Pe la cursul șase, Marius se uită lung la ei, se încruntă și zice: „Ei, ce mai citim?”. Și o voce timidă se aude: „Făgăduiala”. „Măi, voi vă bateți joc de mine? Ce aveți? Altceva nu mai citiți?” „Păi, mi-a zis Radu (un cursant) că e foarte mișto.” „Radule, da’ tu de la cine știi?” „De la Irina. Zău că e mișto.” „Aha, dar Roth a citit careva?” Liniște. V-am dat Roth de la început. Să nu vă mai prind cu Făgăduiala, că vă sparg!”
Ei, aș. Cînd am sărbătorit într-o crîșmuliță încheierea celor două luni de muncă în folosul literaturii, iar sticlele de vin dădeau onorul, cineva (Ana) mi-a șoptit la ureche: „Să știi că io abia acum am luat Făgăduiala. E chiar așa bună sau…?”.
