Sultanul Baiazid
– Tu ești Mircea?
– Nu.
– Da’ cine ești? Eu pe Mircea cel Bătrân îl așteptam, aveam repetiție pentru serbare, punem în scenă „Scrisoarea III” de Eminescu.
– Eu sunt ramul.
– Ramul?
– Da, ăla din vestitul duo râul și ramul, dar râul s-a dus până la toaletă.
– Nu știam că așa arată ramul. Mereu m-am întrebat ce-i aia.
– Iată-mă, în carne și oase. Dar mai bine să trecem la subiect. Uite de ce am venit…
– Chiar voiam să te-ntreb.
– Nici nu mai e nevoie. O să-ți explic eu direct. Am tot auzit că Mircea cel Bătrân umblă cu căcaturi despre mine. Spune la toată lumea că eu și cu râul suntem tovarăși cu el și că nu mai suntem prieteni cu nimeni altcineva și că sărim la bătaie dacă iese cu scandal și se ia cineva de el. Ai auzit și tu, nu?
– Mda, și mie mi-a zis.
– Nu-i adevărat.
– Nu?
– Deloc. Nici eu, nici râul nu suntem prieteni cu el. Nici măcar amici nu suntem. Hai, cel mult cunoștințe. Ne-am văzut o dată la o bere, la o masă mai mare, și aia a fost. A nimerit să se așeze chiar lângă mine și am stat mai mult de vorbă, dar nu cine știe ce, doar prostii, despre nu știu ce vecin cu care se ceartă el pe un loc de parcare.
– Și asta a fost tot?
– Da. De-aici a înțeles el că suntem prieteni. Pe urmă m-a invitat la ziua lui, dar i-am zis că mergem la țară la nevastă-mea și că nu pot să ajung.
– Bună asta, o s-o folosesc și eu.
– La tine chiar merge, că ai multe neveste și poți să fii plecat în fiecare week-end la câte una la țară.
– Uau, nu-mi vine să cred ce panaramă de om e Mircea ăsta!
– Asta e, n-ai ce să-i faci. Și mai e și bătrân, la vârsta lui nu se mai schimbă.
– Frate, și cum vorbea de voi, că sunteți cei mai buni tovarăși, că sunteți dușmanii mei, că o să fiu dușmănit de toate fără a prinde chiar de veste. Băi, mersi mult că ai venit să-mi spui. Altfel rămâneam cu o impresie greșită.
– Nici o problemă.
– Chiar pari un tip de treabă.
– Mulțumesc. Și râul e super-băiat, să știi.
– Nu vrei să mergem odată la pescuit?
– Poate.
– Hai sâmbătă. E numai bine, vineri îmi intră tributul pe card și putem să mergem undeva, la Dunăre, unde știu eu.
– Băi, Baiazid, nu cred că pot să ajung.
– De ce, mă?
– Chiar aș veni, dar nu se poate. Sâmbătă merg la țară la nevastă-mea.
