► Vine toamna. Ploaie, lapoviță, chiar ninsoare, că oricum s-a dat clima peste cap, fir-ar el de codoi să fie… În multele voastre drumuri cu mașina prin țară (că, na, benzina e ieftină ca braga și timp liber avem toți mereu), poate o să treceți și peste niște poduri și poate o să remarcați semnul ăla cu “atenție, gheață pe pod”. Nu mulți, dar unii dintre voi poate se vor întreba, într-o doară: “Băi, da’ de ce îngheață podul în timp ce restul șoselei e încă OK, chit că plouă?”. Pentru curioși, avem și răspunsul: în genere, podurile sînt făcute din oțel sau din ciment. Astea două sînt foarte bune conductoare de căldură. Deci cînd aerul care-l înconjoară are în jur de zece grade, podul ajunge foarte repede la temperatura aerului și, deci, îngheață orice apă mai apare pe el: de la ploaie, de la umiditatea din aer… Pe de altă parte, șoseaua e făcută din asfalt, care e un izolator termic mai bun, și mai are un avantaj uriaș: pe sub ea nu trece aerul, ci stă pe sol, care are temperatura mai mare ca a aerului. Tot motive climatice stau și la baza faptului că pe sub poduri asfaltul este mereu bușit: apa din aer condensează pe suprafața podului, iar în caz de ploaie se scurge fix sub pod, se infiltrează încet-încet în asfalt, înghețul o dilată și se ajunge la fisuri. Normal, dar faptul că e un proces natural n-ar trebui să ne oprească din înjurat autoritățile: treaba lor ar fi să știe ce se întîmplă (sau chiar să nu știe, dar să constate că-s tranșee pe-acolo) și să repare, naibii, șoseaua. Că doar și de-aia le plătim. Sau, mă rog, văd că se poartă, să facem un referendum pe tema asta.
► Și tot cu venitul toamnei. Sau, mai degrabă, cu plecatul verii. Acum o să vă lovească nostalgia după valurile mării, deci cumva, din motive neînțelese, veți căra pînă în vîrful muntelui o cochilie din alea spiralate după voi ca să ascultați oceanul. Și, bineînțeles, veți duce melcul la ureche și veți auzi cum vuiește marea… Sau nu? Mai degrabă nu, pentru că, de fapt, nu marea o auziți voi acolo, ci zgomotul de fond care ne înconjoară (în engleză îi zice white noise) și pe care cochilia voastră doar îl amplifică. Pentru că funcționează fix ca o cutie de rezonanță: undele sonore se lovesc de pereții cochiliei, se reflectă și sînt amplificate. Sunetele astea sînt tot timpul în jurul nostru, dar sînt prea slabe ca să le auzim. Iar ca dovadă că nu e sunetul mării, intrați într-un studio de înregistrări, din ăla cu cofraje de ouă pe pereți (sau cu bureți, mai nou), pentru atenuarea ecourilor. Luați și cochilia cu voi și duceți-o la ureche. Brusc, veți realiza că studioul are superputeri: blochează marea! De fapt, cofrajele/buretele de pe pereți absorb zgomotul de fond, și deci nu mai rămîne nimic de amplificat de către scoica voastră. Așadar, cochilia nu vă aduce sunetul mării. Cel mult vă aduce niște nisip în urechi. Care, bănuiesc, nu-i la fel de romantic.
