Dan Stanciu știe ca puțini poeți limba română. O stăpînește artistic, cu grație, înțelepciune și umor. Îl irită locurile ei comune și împerecherile de cuvinte care par bătute în cuie odată pentru totdeauna de lenea noastră cronică de a gîndi. Aidoma fizicienilor convinși de existența lumilor paralele, și asta fără porniri religioase, ci urmărindu-și ipotezele pînă în așa-numitele „pînze albe”, care pentru oamenii obișnuiți înseamnă lumea tuturor posibilităților sau a nici uneia, Dan Stanciu, acest suprarealist singuratic, descoperă incertitudini acolo unde pentru ceilalți lumea e cartografiată la milimetru.
În 2014, cînd a publicat Despre, volumul mi s-a părut genial. Mi-a dat atunci o stare de încîntare unică, pe care am încercat s-o aduc în cuvinte. Acum,după cinci ani, a apărut volumul 2 din Despre. Cu aceeași copertă ca și primul, dar cu precizarea grafic discretă că e al doilea volum. (Între timp, Dan Stanciu a mai publicat o carte,Ruine glisante, împreună cu Sasha Vlad.)Despre, volumul 2, îl continuă pe cel dintîi, însă cu deosebiri care-i dau o identitate aparte. Și aici găsești asocieri insolite de cuvinte, care mai întîi ți se par absurde. După care, condus de logica poetului, începi să te întrebi, amintindu-ți de propriile tale vise, cu înțelesurile lor care nu se potrivesc cu ceea ce știi despre cuvintecînd ești în stare de veghe, dacă nu cumva între ele există legături secrete pe care subconștientul tăule dibuie, însă le ignori de teamă că ai putea pătrunde pe un teritoriu interzis unde simți că ai fi în pericol să te pierzi. Încît, dacă nu ești tare pe țîțînile tale și n-ai o minte suficient de elastică, te poți întreba dacă nu cumva din subconștient îți vin informații că ești pe cale s-o iei razna.
Dar dacă, de acolo, îți transmiți întrebări care vin dintr-un subconștient colectiv care își găsește un debușeu în tine, pe persoană fizică? Dacă, periodic, te vizitează cineva pentru care cuvintele, așa cum le știm azi, sînt un motiv de îndoială că ele ar fi cele pe care le-am nimerit mai bine pentru a cuprinde anumite înțelesuri? Cum ar fi dacă în subconștientul nostru ar exista o voce care ni se adresează de undeva de la începuturile cuvintelor, adică din momentul în care ele au început să se nască într-un anumit fel, dar care la fel de bine ar fi putut fi și altul?În vise ni se întîmplă să inventăm cuvinte care ni se par cît se poate de plauzibile sau, mai des, să ne trezim în situații ce ne urmăresc și după ce ne trezim, în acele zeci de secunde, uneori minute, în care pînă să fim luați în stăpînire din nou de ceea ce știm conștient ne întrebăm dacă visul din care tocmai ne-am trezit nu ne spune ceva esențial. După care ne scuturăm de vis, ca să ne întoarcem în lumea noastră zilnică. Din cîte știu, puțini dintre noi își mai amintesc ce au visat noapteaîn somn sau în reveriile lor din timpul zilei.
Să fie Dan Stanciu unul dintre acești puțini sau să aibă el acces la subconștient la fel ca foarte puținii suprarealiștiadevărați din secolul trecut, printre care s-a numărat și Gellu Naum, al cărui prieten a fost autorul lui Despre?Cred că da, deși Dan Stanciu nu simte nevoia să explice în texte teoretice de unde i se trage inspirația și nici încotro bate el cu poemele sale în proză. Un fel de a spune că nu crede în prozelitism, ca și Gellu Naum, ci în misterul afinității. Sau cum scrie el în primul poem din Despre, volumul 2:„«Încă un căutător?», întreabă profesorul Mignus cînd vede pe cineva scormonind cu un băț într-o iluzie. «Încă unul!», îi răspunde acela și îi arată ce-a găsit: un tot.”
Dan Stanciu, Despre, volumul 2, Editura Herg Benet, 2019.
