Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Scrisoare deschisă Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Zoom Scrisoare deschisă Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preafericite Părinte,

Sunt Patrick André de Hillerin și, după cum bine știți, de aproape 30 de ani scriu în mod constant despre Biserică, într-un mod departe de a fi pe placul clerului. Spun că știți, pentru că, la un moment dat, cu duhovnicească diplomație, mi-ați reproșat un text scris prin 1991, în Cațavencu, în care relatam despre drumul Mitropolitului Moldovei spre sfințirea a ceea ce urma să devină Mănăstirea Ceahlău. Mitropolitul Moldovei erați, la acea vreme, chiar Preafericirea Voastră și am apreciat modul discret în care m-ați dojenit. De aceea îndrăznesc să spun că știți care este părerea mea despre modul în care merg treburile Bisericii.

Îndrăznesc să vă scriu, Preafericite, în încercarea de a-mi lămuri cum sunt tratate, în Biserica Ortodoxă Română, astăzi, două tendințe aparent antagonice: păstrarea tradiției și modernizarea. Știu că nu veți avea Preafericirea Voastră timpul și dispoziția pentru a-mi răspunde, dar tot vă scriu, în speranța că textul meu va ridica, totuși, unele întrebări, iar răspunsurile la aceste întrebări vor ajuta, cumva, în viitor.

Preafericite Părinte Patriarh, dacă din partea tatălui mă trag dintr-un lung șir de catolici, nu foarte practicanți, pe linie maternă am o ascendență ortodoxă extrem de viguroasă. Străbunicul meu, tatăl bunicii, a fost preot. Bunicul meu, soțul bunicii materne și, implicit, tatăl mamei, a fost, de asemeni, preot. Bunicul, preotul Ioan Harasim, a slujit din 1964 și până în 1976 la biserica Pogorârea Sfântului Duh din Valea Lupului, de lângă Iași. Pe 14 iulie 1976, bunicul a decedat în urma unui accident de automobil și, cu dispensă de la Mitropolia Moldovei și de la Arhiepiscopia Iașiului, a fost înmormântat în curtea bisericii pe care a slujit-o până în ultimele sale zile.

De la sfârșitul lui 1974, când m-am născut, și până în 1976, când a murit bunicul, am crescut în casa parohială din Valea Lupului. Apoi am copilărit mai departe în Iași, până când îndatoririle preșcolare și școlare m-au adus la București. Dar vacanțele de iarnă și de vară le-am făcut, mai departe, în Iași. Și deseori mergeam cu bunica la Valea Lupului. În timp ce ea, “coana preoteasă”, văduva părintelui Harasim, își petrecea timpul cu femeile locului, pregătind parastase, pomeni sau praznice, eu, sora mea și câțiva copii din sat ne jucam prin livada bisericii și nu rareori pe lângă mormântul bunicului. Era acolo un loc special, sub coama bogată a unui arbore destul de bătrân. Vara, mai ales, era liniște și foarte multă pace. O liniște pe care doar strigătele și râsetele copiilor o spărgeau, iar asta nu părea să deranjeze pe nimeni. Era atâta normalitate acolo încât ni se dădea voie chiar să urcăm în clopotnița ridicată în 1971, pe vremea bunicului. Nu aveam voie să tragem clopotele, dar nici n-am fi putut.

Era, Preafericite Părinte, o biserică ridicată în 1938, într-o curte generoasă, cu vie, livadă, câteva izvoare și răspândind împrejur ceva destul de rar: serenitate. Chiar bunătate, aș putea spune. Aveai sentimentul că pe o rază de multe sute de metri în jurul acelui loc nu se poate întâmpla nimic rău, că locul ăla respinge păcatul, răutatea, meschinăria. Poate așa era, poate era doar iluzia unui copil, impresionat de umbra unui bunic pe care n-a apucat să-l cunoască.

Am mai fost pe acolo în ultimii 30 de ani, dar din ce în ce mai rar. Mereu îmi propuneam să merg, mereu apărea ceva în ultimul moment și așa mai departe. Dar de câte ori am fost în Iași, n-am ratat. Din păcate, nici în Iași nu am mai ajuns de multă vreme.

Să vă povestesc, însă, Prefericite Părinte, ce am găsit sâmbătă, 2 februarie, pe strada Bisericii din Valea Lupului. În primul rând, Preafericirea Voastră, n-am mai găsit biserica. O vedeți în fotografia nr. 1. Așa arăta ea prin 2013-2014. Vă dați seama că, dacă ar mai fi fost acolo, o vedeam. Dar nu mai era. Clopotnița era. Adică e încă acolo. În dreapta clopotniței ar fi trebuit să fie biserica din 1938. Nu mai e. Undeva în spatele bisericii, ușor în dreapta, era mormântul bunicului, căruia i se mai alăturaseră mormintele a doi preoți care au slujit în acea biserică din 1976 și până spre zilele noastre. Nu mai erau nici ele. În locul bisericii și al mormintelor se afla o imensă groapă, cu adâncimea de aproximativ 15-20 de metri în partea dinspre deal. Undeva, la începutul gropii, se ridică, anevoios, ceea ce pare a fi o nouă biserică. Am întrebat și mi s-a spus că cei trei preoți au fost deshumați și reînhumați într-o criptă în noua biserică. În ceea ce este, deocamdată, o schiță de biserică. O puteți vedea în fotografia nr. 2. Undeva, în spatele acelei uși de termopan, simbol al modernizării, se află cripta celor trei preoți. Una frumoasă, mi s-a spus, unde arde mereu candela. Probabil de aia și e nevoie de burlan, să nu se afume ceva pe-acolo.

Undeva, pe un gard de protecție, se afla, sâmbătă dimineață, un panou dintre acelea ce sunt obligatorii pentru fiecare șantier. Acolo scrie, destul de clar: “Șantier în lucru. Consolidare și extindere biserică existentă. Autorizația de construire nr. 129/01.08.2013 eliberată de Primăria Valea Lupului nr. 7501/31.07.2013. Termen de execuție a lucrărilor: 36 de luni. Data începerii lucrărilor: 06.05.2014. Data finalizării lucrărilor: 05.05.2017”. Mai scria multe lucruri pe tabla aia, cum ar fi antreprenorul general, nume de arhitecți și firme de construcții, dar sunt irelevante pentru povestea de față.

Eram, așadar, pe 02.02.2019, iar datele de pe panoul șantierului erau de multă vreme depășite de realitate. Biserica existentă încă din 1938 nu fusese consolidată, ci demolată, construcția nu era finalizată de doi ani, ci părea de-abia începută de vreo câteva luni.

Uitându-mă prin livada copilăriei mele prin obiectivul destul de puternic al aparatului foto, am descoperit două grămezi de pietre și fiare. Printre ele și bustul bunicului, alături de bustul preotului ce-i succedase în parohie, ambele apăsate de niște fiare ce, probabil, înconjuraseră mormintele. Le-am fotografiat, le puteți vedea în fotografia nr. 3. Am postat această fotografie și pe Facebook, sâmbătă noaptea, târziu. Părintele paroh Cătălin Urserescu, cel care păstorește azi parohia Pogorârea Sfântului Duh din Valea Lupului, m-a acuzat luni, 4 februarie, că am mințit în postarea mea de sâmbătă, pentru că busturile nu se află acolo. “Cum nu se află, doar le-am făcut poză?” “Nu se mai află acolo!” “De când?” “De două zile!” Aha, am înțeles 🙂

V-am spus, Preafericite Părinte, toată povestea asta lungă (la care voi mai lucra în lunile viitoare, dar fără să vă mai deranjez), doar ca să ajung la întrebarea care mă frământă: unde tragem linie între dorința de modernizare și datoria păstrării tradiției atunci când vine vorba despre Biserică?

Avem, Preafericite Părinte, ca națiune, mult prea puține edificii vechi, durate de strămoșii noștri, pentru a ne putea permite să le dărâmăm și pe acestea. Biserica din Valea Lupului și-ar fi sărbătorit, peste nouăsprezece ani, centenarul. La cum arată lucrurile la fața locului, printr-o minune doar s-ar putea ca noua biserică să ajungă, peste nouă ani, la finalizarea construcției. Să fie termopanul singurul element definitoriu al modernizării? Sau demolarea vechilor biserici sub pretextul cheltuielilor prea mari necesitate de consolidare să însemne modernizare? Dacă ar fi așa, Nicolae Ceaușescu ar fi unul dintre marii modernizatori în domeniu.

Știți, Preafericite Părinte, mai bine decât mine, cred, că fondurile alocate de către statul român construirii de noi lăcașuri de cult vor scădea constant în anii ce vin. Știți că cei 1.000 de lei ceruți fiecărei familii arondate parohiei Pogorârea Sfântului Duh din Valea Lupului sunt absolut insuficienți pentru ridicarea unei noi biserici pe un sol instabil, cu tendința de a o lua la vale. De aceea întreb: de ce să dărâmăm, când eram porniți să consolidăm? Să fie simpla dorință de a ne trece undeva drept ctitori suficientă pentru a ne despărți fără regrete de trecut? Orgoliul celor prezenți să fie suficient pentru a anula ceea ce s-a făcut de către înaintași? Oare modernizarea Bisericii n-ar fi trebuit să fie una de mentalitate, mai profundă decât una imobiliară, strict de fațadă? Nu se duc mai bine banii în Opera Caritabilă a Bisericii, așa cum încercați să faceți în ultimii ani, decât în construcții nu neapărat necesare? Românii de azi trebuie să uite că în 1938 se construiau biserici, oare, sau mai degrabă trebuie convinși să ierte că Biserica a avut robi până târziu și că a păstrat slavona ca limbă liturgică până la fel de târziu? Căci da, uneori și noi trebuie să iertăm Bisericii, nu doar ea nouă.

Promit, Prefericite Părinte Patriarh, că e prima și ultima dată când vă deranjez în acest fel.

Al Preafericii Voastre,

Patrick André de Hillerin

3 comentarii

  1. #1

    La final va fi o pagoda cu rol de moschee.

  2. #2

    Mult trebuie sa va fi mahnit. Cand descoperi ca reperele copilariei tale au fost zdrobite, devii nauc, dezorientat. Cum sa arunce aiurea ramasitele pamantesti ale bunicului??? Acesta este un sacrilegiu. Cat despre enervant de fericitul, nu cred ca are vreun dram de omenie.

  3. #3

    Acest avant de demolare, nu cred sa-l intalnesti la alte natii….in privinta asta, Ceausescu a fost doar un fiu al natiei. Dupa orice incordare a istoriei, noi demolam, ne-a intrat in gena tendinta de a darama, “moderniza” prin daramare, decat sa consolidam si sa conservam straduinta inaintasilor…Chiar, mai rau decat in anii comunismului, ti-e frica de ce gasesti la intoarcere…Am cumparat o casa de vacanta pe care am consolidat-o si modernizat-o cu mesteri locali si desi i-am platit fara tocmeala. toti si-au exprimat parerea ca “era mai bine sa daramati, sa faceti ceva cu etaj, la banii pe care-i cheltuiti”, desi recunosteau ca, la vremea ei, era cea mai frumoasa si mai bine facuta casa de pe strada…Am fost la Pasarea, manastirea din apropierea Bucurestilor, modernizata si “sistematizata” in vremea copilariei mele, am cautat casutele (moderne, de pe atunci!) maicilor la care locuisem si am aflat ca au fost daramate sa se construiasca “una mai mare”, dar, banii s-au terminat si a ramas maidan…Am fost in alte tari, dupa 30 de ani si am regasit aceleasi repere, rar cate o cladire noua, o firma mai luminoasa, un pavaj mai dichisit, magazinele mari la marginea localitatii si multa verdeata, pomisorii deveniti arbori seriosi….cum, naiba, de nu-i mana si pe altii disperarea asta a distrugerii? Eu sunt dintre aia care n-au nimic impottriva construirii Catedralei, doar ca n-am suportat ideea de a “propti” un mastodont” in locul ala, abia ne-am obisnuit cu fatza cartierului, chiar si cei “suparati” atunci, am inteles, oarecum, viziunea arhitectonica, numai ca, acum, cand am vazut ce-a iesit, m-a apucat groaza, n-ai cum sa admiri o cladire, chiar si “monument”, oricat de “sfanta” ar fi ea, cand obtureaza orice …Ce-o fi in capul indivizilor astia, pe ce se bat ei, ce-i cu boala asta a ingramadirilor “in centru”, pe ce se bat baietii astia? Eu, as da in judecata arhitectul sef al Capitalei, care a aprobat locatia si a permis monstruozitatea asta si l-as intreba pe nejustificatdefericit ce-i “spiritual” in amplasarea asta, pare, mai degraba o competitie luciferica, de genul “sa ramana in istorie ca patriarhul care a construit cel mai mult”…ca si dupa Ceausescu multi contabilizeaza doar ce a construit, nu si ce si cat a daramat…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
Editoriale
  • Limbă dulce, cur viclean, caracter de est-german

    18 iunie 2019

    De la „Ține, țațo, curu’ zvelt”, subversivul șlagăr pe care Maria Tănase l-a cîntat în timpul războiului la o petrecere dată de Manfred von Killinger, ambasadorului Germaniei la București, pînă […]

  • Riscul mersului pe Barna

    18 iunie 2019

    Sub coordonarea unuia dintre foștii căprari ai poliției politice a fost pus pe piață un sondaj în care Dacian Cioloș îl zdrobește pe Dan Barna în competiția internă pentru candidatura […]

  • O broască râioasă pentru fiecare

    18 iunie 2019

    Nicolae Titulescu a declarat, la un moment dat: „Când am acceptat urcușul în politică, am acceptat ca în fiecare dimineață să înghit pe stomacul gol o broască râioasă“. Nu discutăm acum gusturile gastronomice ale […]

  • Cîți meleșcani încap într-un Iohannis

    11 iunie 2019

    Estonia s-a transformat în Vestonia după scorul de maidan cu care a învins România la cel mai important sport politic practicat pe terenul organizațiilor mondiale: “Tragerea sforilor prin spatele adversarului […]

  • Arta iubirii politice

    11 iunie 2019

    La început, fiindcă moștenea direct averea politică a PCR, partidul lui Ion Iliescu a trebuit să împartă democrația cu cei care moșteniseră vechea Securitate. A fost ceea ce s-ar putea […]

bt
Ultimele articole
romania100