– Din ce în ce mai interesant acest Vlad Ţepeş, exclamă Mehmed Cuceritorul privind la cei 20.000 de turci ţepeni care flancau uliţa principală a Tîrgoviştei, cocoţaţi fiecare în parul lui ascuţit. Uite o faţetă pe care nu i-o cunoşteam, continuă sultanul inspectînd faţa cunoscută şi ciugulită de ciori a lui Hamza Paşa. Creativ, nebulos, oedipian. Mă face să mă simt ca un şcolar cu decapitările mele de la Nicopole şi cu pîrjolirea Bizanţului. Allah Preamilostivul şi l-ar dori în serviciul Lui, mai zise el şi o porni în galop spre crîngul deasupra căruia un nor de corbi promitea o privelişte şi mai excitantă. Vizirii îl urmară în grabă, nu înainte de a fi cu toţii de acord că în vocea padişahului se putea ghici o admiraţie care nu prevestea nimic bun pentru ei.
Dar Vlad mai avea multe de oferit. În zilele următoare, asupra oştirii otomane năvăliră alte şi alte produse ale imaginaţiei sale. Primele detaşamente de leproşi insinuate în tabără au fost remarcate abia după ce ienicerii contaminaţi pierduseră peste 5.000 de degete în pilaful care în mod tradiţional era mîncat cu mîna. Tuberculoşii s-au infiltrat mai uşor, fiindcă boala are simptomele fumatului, iar cei opt mii de spahii care trăiau cu impresia că fumează ca nişte turci au încetat din viaţă abia la Adrianopole, doi ani mai tîrziu. Au urmat sifiliticii, care şi-au transmis mesajul cu mare uşurinţă aproape întregii armate însetate de iubire. Ciuma bubonică, adusă de Vlad cu mari sacrificii tocmai de la genovezii din Cetatea Albă, l-a făcut pe Mehmed să considere gîştele otrăvite, caprele date cu praf de scărpinat şi păstrăvii injectaţi cu bromură o nimica toată.
– Nu poţi lua pămînturile unui om care face atîtea minunăţii şi îşi impune voinţa asupra supuşilor săi în felul acesta şi cu siguranţă că un om care a făcut atîtea este demn de lucruri măreţe, a mai rostit Mehmed Cuceritorul, de astă dată citat de un cronicar, după care a dat ordinul de retragere.
