La 3 p.m., ora Războieniului, Ştefan cel Mare barase cu Oastea cea Mică drumul lui Mehmed Cuceritorul. Barase e un fel de a spune, fiindcă celor 12.000 de moldoveni nu le păsa cîtuşi de puţin ce vor zice despre fuga lor cronicile. În definitiv, cronicarii aşteptau ştirile la adăpostul Sucevei. Totuşi, la un semn al lui Ştefan, 4.000 de călăreţi şi-au luat rămas bun de la ceilalţi şi au atacat avangarda turcă.
La 1476, avangarda turcă era compusă din cei mai lacomi turci, acei turci care sperau să pună primii mîna pe pradă, pe grîne, pe vite, pe fecioare, pe oi, pe copii de casă, pe mătăsuri, pe sipete. De obicei, ei erau primii care puneau mîinile pe piept, fiindcă asupra lor cădeau primele săgeţi, suliţe şi securi. Aşa a fost şi la Războieni. Cei 4.000 de moldoveni au intrat cu copitele peste biznisplanurile avangardei turce. Din această situaţie turcii au reuşit să iasă, dar, după cum aveau să constate la numărătoare, cei mai mulţi au ieşit cu picioarele înainte. Mehmed a ordonat atunci atacul achingiilor din Anatolia şi Rumelia.
Pe faţa lui Allah – care privea, asemeni Atenei la Troia, lupta din nori – s-a aşternut un zîmbet. Moldovenii fugeau, turcii alergau după ei şi, din cauza ceţii, nici măcar Divinul nu putea zări capcana în care se grăbeau să intre fiii Profetului. Cînd o pală de vînt a spulberat vălătucii de nor, era prea tîrziu. Achingiii s-au trezit încercuiţi de arcaşii moldoveni, ţintaşi de elită, formaţi la şcoala braconajului şi mai ales în operaţiuni de drumul mare. Cele o mie de arcuri zbîrnîind şi şuieratul celor o mie de săgeţi au fost de efect. Achingiii ar fi avut ce povesti în următoarea oră virginelor care-i aşteptau în Paradis, dacă ele i-ar fi aşteptat. Mehmed însă n-a mai aşteptat. A luat comanda spahiilor şi a năvălit cu ei peste cele cinci minute de victorie moldovenească. Ienicerii au prins şi ei curaj, dar asta e tot ceea ce au prins, fiindcă ghiaurii erau cunoscuţi pentru fulgerătoarele lor retrageri.
