Tocmai cînd chibiții se gîndeau că lui Reghecamf i-ar sta bine ca antrenor măcar cu jumătate de normă la Națională, Steaua a pățit-o cu 0-3 la Schalke 04. Iar elvețienii, de la care toți ai noștri trăgeau nădejde că ar fi o pîine de mîncat, l-au rușinat pe Mourinho, de bine ce s-a întors portughezul la Chelsea, să facă și să dreagă. Așa că în grupa asta s-ar putea ca balonul să fie mai rotund decît pare, chiar și pentru Steaua, cu condiția ca, pînă la meciul cu englezii, Reghecamf să le înzdrăvenească psihicul jucătorilor, fără să aștepte rugăciunile călugărilor antamați de Gigi Becali la Muntele Athos.
Cu nemții, steliștii au pierdut fiindcă s-au pierdut după golul idiot la care Sukala și Tătărușanu au tăcut în limbi diferite. Fundașul nostru polonez s-o fi lăsat el în jos ca găina pe ouă, dar asta nu-i o scuză pentru românul din poartă că n-a intrat pe drumul mingei, oricît de improbabil ar fi fost ca Sukala să n-o respingă. Așa scrie la abecedarul acestei meserii cu mănuși – cînd mingea se îndreaptă spre poartă, te plasezi preventiv pe direcția ei.
După faza aia de o maximă stupiditate, steliștilor li s-au tăiat picioarele. Nemții, care pînă atunci nu străluciseră, cu Boateng al lor cu tot, i-au prins cu garda jos și cu moralul la pămînt și le-au mai tras-o de două ori. Nu-i o consolare, dar aduceți-vă aminte cîte echipe mari au fost torpilate de cîte un asemenea gol, venit împotriva așa-numitului curs al jocului. Iar Steaua, care-și făcuse curaj simțind că ar putea lua cel puțin un punct la Schalke, s-a trezit că se luptă și cu nemții, și cu ghinionul, o combinație în fața căreia s-a dezarticulat, deși, la cum jucase pînă atunci, s-ar fi putut întoarce cu măcar un punct din Germania.
Nenorocirea echipelor noastre e că nu știu să se trezească din pumni cînd au de-a face cu trupe bine așezate pe teren. Sentimentul nostru mioritic, de care se molipsesc și jucătorii de import, se manifestă pe teren printr-un fatalism de victime, care ne face să aruncăm armele și să ne pregătim gîtul de tăiere, deîndată ce ni se pare că soarta ne e potrivnică.
Asta nu ține de vreo ancestralitate care și-a făcut loc în ADN-ul nostru, ci de experiențele noastre cele mai apropiate, în care nu contează tăria de caracter, ci cîtă baftă ai și, la baftă egală, de partea cui fluieră arbitrul. Într-o țară în care jocurile de toate felurile s-ar desfășura corect, ne-am bate și cu ghinionul, fiindcă am avea încredere în steaua noastră de învingători, pînă în ultimul minut. Dar cînd – luăm cazul echipei antrenate de Reghecamf – vezi că aerul de cîștigător al patronului s-a topit în pușcărie ca lumînările ieftine și că, de la relația lui cu Unul Dumnezeu, Becali a trecut brusc la dumnezei întîmplători, cărora le face mătănii, cum să nu-ți închipui, pe teren, că dacă e s-o pățești, oricum o s-o încurci?
