Dacă Frances McDormand n-ar fi luat Oscarul pentru prestația excelentă din Trei panouri…, probabil că ar fi închiriat orice suprafață publicitară din fața Kodak Theatre și și-ar fi vărsat acolo nervii la adresa Academiei Americane de Film.
E profund ironic să constați, după vizionare, că un film pornit de la un caz controversat de publicitate stradală a fost atît de prost servit de publicitatea în sine. Judecînd strict după trailer, filmul pare o mizerie cu pretenții de artă, un soi de Fargo pentru săraci realizat de un superb sărac în ale spiritului.
De fapt, Trei panouri… este atît de apropiat de Fargo pe cît este de aproape Missouri de Minnesota. Dacă ultimul știa să smulgă din America profundă și ultimul dram de ridicol în timp ce ridica idioțenia umană la rang de artă, primul preferă să se aventureze în adîncul naturii umane, unde profundul își pierde aura peiorativă.
Mildred Hayes (Frances McDormand) stă de luni bune și așteaptă ca Poliția să găsească gunoiul uman care i-a violat și ucis fiica. Întîmplător, și Poliția face același lucru.
Arborînd o figură amenințătoare care le-ar face și pe cele mai cumplite furii ale Tartarului să țipe ca niște fetițe, Mildred închiriază trei panouri uitate de lume și le transformă într-un deget acuzator la adresa șefului inutilei Poliții. Gestul stîrnește mînia micii comunități pentru că acuzatul se pregătește de finalul unui cancer pancreatic. Serios, ce să îi mai ceri cînd omul va plăti în cel mai scurt timp? De aici pornește conflictul, întîi mocnit, prin apropouri și presiuni, urcînd ușor-ușor înspre vîlvătăi care n-au poftă să rămînă doar simple figuri de stil.
Martin McDonagh probabil că a schimbat multe mănuși de catifea pînă cînd a găsit una care să-i accepte mîna de fier. Deși pornește cu o galerie de personaje pentru care și termenul de caricatură pare un efort de-a le da substanță, filmul se strecoară lin, rapid și sinuos atingînd, uneori la cîteva clipe distanță, creste ale abjecției și adîncimi umane nebănuite cu grația unei cobre regale. Probabil cea mai bună scenă e cea a interogatoriului, în care și McDormand, și Woody Harrelson dau lecții de actorie de undeva din înălțimile Olimpului, grijulii să nu li se vadă muzele în cadru în timp ce le toarnă ambrozie în mimică și nectar în schimbul de replici.
Dar.
Finalul filmului surprinde un McDonagh îndrăgostit de propria creație și care, ca orice amorezat nepriceput în BDSM, scapă hățurile și intră glorios în decorul ideologiei. Este un punct în care nu știi – și s-ar părea că nici McDonagh nu știe – dacă filmul lui e realist, dacă e parabolă, dacă e un suport pentru un simbolism cu față reală sau dacă ar vrea să fie toate la un loc. Noul șef al rasistei Poliții locale este un negru. Toți polițiștii rasiști sînt niște strîmbi buni de copertă a Esteticii urîtului, spre deosebire de negrii care nu fac rabat de la calitatea vizuală.
Și, dacă tot vorbeam de polițiști, personajul lui Sam Rockwell ar snopi și șablonul de milițian brută microcefală. Renașterea lui morală din flăcările care învăluie secția de Poliție are valențe de Phoenix, dar nu e susținută de nimic. El se transformă într-un băiat bun, inteligent și iertător pentru că așa vrea scenaristul regizor, să ofteze hipsterii în sală: „Binele învinge”.
Și, în final, rămîne o întrebare pe care filmul știe să o ocolească elegant: dacă panourile alea erau uitate de zeci de ani pe un drum părăsit de civilizație, de ce naiba se mai dă lumea peste cap?
Din fericire, McDonagh își revine. Finalul e lăsat să zburde liber în imaginația spectatorilor, iar ultima secvență păstrează pentru sine un dialog pe care probabil îl vor invidia mulți scenariști cu aspirații de autori.
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. R.: Martin McDonagh. Cu: Frances McDormand, Woody Harrelson, Sam Rockwell.
Si mi-au mai placut Samara Weaving – juca rolul junei cu care se afisa fostul sot al lui Mildred. Trei replici are din care creaza o imbecila pedanta.
Si muzica.
De fapt, renasterea politistului nu e nici gratuita si nici macar renastere; nu se transforma in baiatul bun si iertator, isi revizuieste prioritatile si canalele de defulare. Mai intelept, dar tot pleaca cu intentia de a face deptate in felul lui, intocmai ca mai inainte.
Ce as critica, partial, (pentru ca este frumos adusa din condei ceva mai tarziu) este posibila rezolvare „servita” a cazului, o „deus ex-machina” mentionata si de catre cel acuzat pe panouri, fluturata si de catre scenarist, si care aminteste si de „Shawshank redemption”. Din fericire, scenaristul pare a nu crede in Deus.
Apropo de credinta, mi s-a parut geniala executia preotului venit sa-i bage mintile in cap; daca cineva mai putea avea dubii despre determinarea lui Mildred.