Energia unionistă a lui Nicolae Filipescu aștepta primul război mondial așa cum așteaptă lotrul la drumul mare ivirea unei calești. Era ocazia care putea aduce totul, adică dobîndireateritoriilor românești din afara Regatului, cu ajutorul Marilor Puteri și al armatei române.
Nicolae Filipescu ratase Consiliul de Coroană din iulie 1914, cînd Carol I era gata-gata să bage România în război de partea Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria și Italia). Era pe atunci fruntaș al Partidului Conservator, dar nu atît de fruntaș încît să-l însoțească la Consiliu pe președintele Alexandru Marghiloman, care s-a mulțumit cu Petre P. Carp, Ion Lahovary și Ion Grădișteanu. Filipescu s-a plimbat neliniștit prin fața Castelului Peleș, fierbînd și înjurînd o vreme, apoi răsuflînd ușurat după ce a aflat că, cu toată insistența Regelui Carol I și a lui P.P. Carp, toți ceilalți participanți au înclinat balanța spre neutralitate.
Acum, că România nu intrase alături de nemți, mai rămînea să intre alături de aliații francezi, englezi și ruși. Și, pentru asta, Filipescu și-a croit un instrument politic dedicat. S-a rupt de Partidul Conservator, ai cărui lideri trăgeau spre Puterile Centrale, și a înființat Partidul Conservator Antantist. Așa că, la Consiliul de Coroană din august 1916, a luat parte ca șef de partid.
Ferdinand, mult mai moale decît Carol, n-a prea deschis gura, dar lucrurile erau mai ușoare acum. Opinia publică înclina deja spre Antanta, iar Guvernul Brătianu încheiase acorduri secrete, politice și militare cu Franța, Anglia și Rusia, care prevedeau dobîndirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei de la Austro-Ungaria. Cu excepția lui P.P. Carp, care îi dădea înainte cu Germania, și a lui Titu Maiorescu, care insista că ardelenii nu-și doresc unirea, toată lumea a susținut intrarea în război de partea Antantei. Nicolae Filipescu și-a putut, în sfîrșit, auzi vocea tunînd peste adunare, declamînd cu patos homeric, storcînd patria de lacrimi și sculînd morții din morminte ca să-și apere trecutul și viitorul. Brătianu însuși i-a făcut loc în programul de recitare, lăsîndu-l să incite la război și la unire cu forța și convingerea unui nebun folositor.
De dragul lui și al entuziasmului pe care-l dorea transferat la popor, Brătianu nu i-a spus lui Filipescu că declarația de război era deja scrisă și că Ferdinand își dăduse acordul cu o zi înainte pentru tot. Așa că verva patriotică a teribilului antantist a umplut Consiliul de Coroană ca o muzică de sărbătoare, pe care participanții au ascultat-o din politețe, după ce soarta țării fusese aranjată.
O lună mai tîrziu, Nicolae Filipescu a murit de inimă, fără să apuce să-și vadă visul unionist dus la capăt și fără să știe cît de mult i s-a datorat Marea Unire, pentru care s-a zbătut și s-a agitat într-un mod atît de nesănătos.
