Am primit pe Facebook un anunț, însoțit de o sugestie. Anunțul: prietenul meu, romancierul Sorin Preda, a împlinit 67 de ani. Sugestia: să-i scriu ceva pe „perete”. Foarte frumos din partea celor de la FB să-mi aducă aminte de ziua de naștere a prietenului meu, doar că Sorin Preda a murit de patru ani. Și nu era născut pe 23 octombrie, ci în decembrie, pe 12, în 1951. Totuși, a primit și acum cîteva zeci de urări de „La mulți ani!”, unele venite din partea unora care l-au cunoscut, dar care nu aflaseră ce a pățit prietenul nostru.
Prima reacție pe care am avut-o a fost de mare enervare, că nici măcar după atîția ani Facebook nu și-a adus la zi informațiile, încît să-l scoată pe Sorin din rîndul celor vii. Apoi m-am resemnat la gîndul că FB e o mașinărie absurdă, făcută să simuleze diverse chestii de cei care au inventat-o și care nu știe să se pună la punct nici măcar cu moartea celor care apelează la serviciile sale.
Ciudățenia e că Sorin Preda priza acest umor involuntar cu care viața ne face bancuri sinistre. Ca și unchiul său, Marin Preda, care avea parcă antene speciale cu care descoperea prostia și făcea haz de ea, Sorin pescuia stupiditatea cotidiană, pe care o imortaliza în povestirile și apoi în romanele sale. Făcea asta cu o delicatețe de entomolog care vînează insecte, încercînd să nu le strice fasonul, dar și cu răceala științifică a celor care-și fixează cu acul gîngăniile în insectarele lor.
Sorin Preda n-a publicat multe cărți, dar sînt convins și azi, mai ales azi, că a fost cea mai originală și mai profundă voce dintre prozatorii optzeciști. Romanele lui, Parțial color și Plus, minus o zi, sînt niște capodopere care n-au fost primite cum se cuvenea la data apariției, fiindcă Sorin, profesorul de română, devenise reporter la Scînteia tineretului, încît critica estetică a vremii l-a trecut la index. Or Sorin, chiar dacă lucra la acel ziar, n-a scris niciodată texte despre Ceaușescu. Ba mai mult, în reportajele lui, n-a făcut niciodată pe lăudătorul de serviciu al regimului. Cînd, după 1990, a apărut Formula AS, revista Sînzienei Pop, reportajele lui Sorin erau printre cele mai citite texte din revistă. Iar ca profesor de jurnalism, autor și al unui manual de gazetărie, prietenul meu era categorisit de studenții săi drept „rău, dar bun”. Adică nu dădea note mari decît pe merit, iar de la cursurile lui aveai ce învăța. Sorin a căzut lat acum patru ani pe holul Universității din București, fulgerat de un atac de inimă. Sau, cum ar fi zis el: deodată tot ce era cutare și ar fi vrut el să mai fie s-a restrîns neașteptat de mult.
