Țeava, mă!

Nu demult, la începutul lunii, mi-am petrecut o săptămînă la Arad. Nu de plăcere, ci din datorie față de patrie. Nici nu știu cum ar fi să petreci o săptămînă de miere și repaus la Arad. Primul lucru care îmi va rămîne etern în amintire e localul Kilometrul 0, la doi pași de hotel, unde fugeam la prînz să iau masa. Pentru necunoscători, e vorba de un local familial, un soi de cantină cu porții mici, unde prinzi, de trei ori pe săptămînă, gomboți cu prune ca la mama (lor) acasă. Cînd am ajuns, luni, taman ce se terminaseră. „Bun, mi-a zis Cipariu, venim miercuri.” Miercuri am ajuns prea tîrziu. „Acu’ l-am dat pe ultimul.” Așadar, am făcut rezervare pentru vineri, pentru că se termina misiunea – de care am să vă povestesc mai încolo. Vineri, porția aștepta, cuminte și îmbietoare.

Al doilea lucru de care am să-mi amintesc e afișul pus pe teatru, care închipuia trei X perfect vizibili, din apropiere părînd a fi niște picioare. Chiar mi-am întrebat gazda: „E cumva pe aici vreun festival porno?”. Dar să trecem. Nu pentru asta am pornit povestea. Ci pentru ziua de sîmbătă, cînd am vizitat, ca tot românul imparțial, Gyula, orașul frate și prieten. O prietenă îmi șoptește din culise: Jula. Fie, Jula-Gyula. Ce poate face turistul din om, eliberat de stres, altceva decît să viziteze și să îmbăieze? (Pentru că sînt pe acolo niște băi termale care ar face-o pe Elena Udrea să revină în țară imediat!) Așadar, ne-am urcat în mașină și pe-aici ne-a fost drumul. Dar ce să vezi? De unde, pînă la graniță, șoferul nostru, gazda noastră și stăpînul Fordului apăsase pedala accelerației la blană, brusc, a trecut la viteza legală. „Aici nu te joci. Cu ai noștri te mai înțelegi, da’ cu ai lor, mai ales dacă ești român, nu (și a subliniat dacă ești român).” Păi, nu așa e bine? E bine.

Așadar, am ajuns într-un orășel titirit, calm și cu mult tutun la pungă, la jumătate de preț. Apoi la un restaurant, tot la jumătate de preț. „Măi – am întrebat –, în ce țară ne-ai dus? De ce e atît de ieftin? E o capcană, nu-i așa?” A dat din cap. „Exact așa e! Dar am custura la mine!” Apoi, țuști la băi. „Băi, apa nu e otrăvită? Că ne aud ăștia că vorbim românește.” Ioan s-a scufundat în lichidul ruginiu și mi-a răspuns: „E. Doar dacă o bei!” Am stat așa, înconjurat de poporul frate și prieten, cu simțurile ascuțite. „Unde-mi sînt hainele? Unde-mi sînt banii? N-aveți o pungă?”

Spre seară, pornim spre casă, nu înainte de a goli un galantar de cofetărie de dulciurile tradiționale. „Mă, ăștia nu se supără că le iau toată marfa?” Cînd am urcat în mașină, m-am liniștit, porneam spre patrie. Ah, patrie dragă… Și atunci mi-a venit gîndul cel bun: „Da’ noi de ce nu avem băi așa mișto?” Ioan a oftat într-o dungă: „Ba avem. E o țeavă care iese din pămînt. Apa e mai bună și mai multă, dar nimeni nu construiește nimic în jurul țevii. Merge și așa”.