În 1916, Marele Cartier General al Armatei Române se pregătea pentru un război scurt, pe care-l dorea întipărit pe pînză și sculptat în piatră. Încleștările victorioase ale ostașilor noștri urmau, în viziunea generalilor cu burtă, să fie zugrăvite într-o operă plastică masivă, colorată și modelată de cei mai buni artiști ai vremii. Așa se face că 30 de pictori și sculptori au fost trimiși pe front ca să-și înmoaie penelul și dalta direct în bătălii. Firește, Cartierul General a pierdut din vedere modelele însele, care urmau să pozeze fără muniție și bocanci, cu armamentul depășit și insuficient, cu uniformele zdrențuite și cu mîncarea pe sponci, dar, mai ales, fără instrucția necesară primelor împușcături.
Între pictorii mobilizați s-a numărat și Nicolae Tonitza, aflat atunci aproape de apogeul artistic, dar nevoit să abandoneze pictura ca să-și poată hrăni familia. Tonitza absolvise Belle Arte la Iași, apoi Academia Bavareză de Arte Frumoase de la München, vizitase Italia cu carnetul de schițe în mînă și trăise o vreme în Franța, printre urmașii impresioniștilor. Întors în România, se ocupase de zugrăvitul bisericilor, care plăteau talentul o idee mai bine decît lumea laică. Tonitza se vede nevoit să plutească printre meserii, editează publicații, se face redactor, caricaturist și muncitor tipograf, cu speranța că-i poate scăpa pe ai lui de spectrul foamei. Războiul îl trimite pe frontul de sud, din Dobrogea mare, asediată, la Turtucaia, de bulgari.
Dezastrul de la Turtucaia îl face martorul unei agonii sîngeroase, datorate incompetenței generalilor și lașității ofițerilor. Armata română e spulberată și oamenii vînați zile la rînd de pușcașii bulgari. Tonitza lasă baltă penelul și ia parte la bătălie, alături de camarazii de regiment, care mor pe capete pînă cînd, rămași fără gloanțe, bulgarii încep să ia prizonieri. Supraviețuitorii ajung în lagărul de la Kîrjali. Tonitza descoperă în convoiul captivilor încă patru pictori români, trimiși de Cartierul General să zugrăvească victoria.
În lagăr, artiștii au putut picta, fiindcă ofițerul de pază studiase la Sofia artele frumoase. Cu unelte și vopsele aduse de bulgari, pictorii români au creat, în doi ani de prizonierat, mii de lucrări. Așa cum și-au dorit generalii noștri, războiul a fost surprins pe pînză și pe carton, însă nu acel război pe care se așteptau să-l cîștige.
Opera de lagăr a lui Tonitza a fost în mare parte confiscată de bulgari, dar în schițele pe care le-a salvat, artistul a adus la București infinita tristețe a războiului.
Tonitza a parcurs apoi toate etapele gloriei artistice, a apucat să fie cel mai mare pictor în viață al vremii lui și a murit așa cum mor marile talente, prematur.
