În noaptea de 5 februarie 1917, pe un ger considerat pînă și de corbi ca fiind exagerat, colonelul Alexandru D. Sturdza, însoțit de locotenentul Wachmann și de o ordonanță, începe traversarea liniei frontului. Era o beznă propice, iar cei trei fugari înaintau pe dibuite, dînd în gropi, izbindu-se de cioturi, fluierînd ca mierlele pentru a nu se rătăci unul de altul. Numai că santinelele Batalionului 2 Grăniceri erau crescute și trăite la țară, flăcăi care-și petrecuseră întreaga viață prin lunci și pe ogor, deprinși cu cîntul păsărilor de tot felul, așa că, auzind în toiul nopții acele imitații fluierate de dezertori, au deschis focul.
Sub focurile trase la întîmplare în întuneric a căzut ordonanța colonelului Sturdza, care purta asupra ei banii în sumă de 13.000 de lei, valiza cu documente și jurnalul întregii trădări. Cînd au început împușcăturile, Alecu și Wachmann au rupt-o la fugă fiecare încotro credea că vede cu ochii, împiedicîndu-se, căzînd, scrîntindu-și gleznele și rătăcind, pierduți unul de celălalt, aproape toată noaptea. În zori, după ce a fost cît pe ce să primească o rafală în piept de la avanposturile germane, Alecu a fost capturat, plin de vînătăi și fără chipiu, de brigada generalului von Gerok.
Fiindcă n-avea acte și nimic doveditor în afara germanei impecabile, colonelul Sturdza a fost ținut la arest pînă la sosirea unui ofițer austriac adus să-l recunoască.
Imediat după asta i s-a dat mînă liberă să pună în aplicare planul pentru care dezertase, adică să formeze o armată de prizonieri și dezertori români, cu care să lupte împotriva trupelor rusești din Bucovina. Alecu a compus un manifest adresat ostașilor români, pe care-i îndemna să treacă la inamic, iar nemții l-au multiplicat în 15.000 de exemplare și l-au lansat din avion deasupra liniilor românești. Vîntul tăios de februarie a bătut însă împotrivă și toți fluturașii s-au înapoiat, pe calea aerului, în tabăra germană. Atunci, Alecu a ales 22 de prizonieri români și le-a încredințat misiunea de a se furișa spre liniile românești și a înmîna direct manifestele. Ceea ce prizonierii au și făcut: s-au furișat, au trecut, numai că au înmînat manifestele direct la comandament și au povestit ce avea de gînd colonelul fugar.
Pe 10 februarie, potrivit planului, colonelul Sturdza s-a întîlnit în zona nimănui cu locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fost atașat militar al României la Viena și complicele principal. Crăiniceanu venea și el dintr-o familie glorioasă a regatului: era fiul generalului Grigore Crăiniceanu și nepotul generalului Prezan. Dar gloria celor două imperii de limbă germană i se părea, pe bună dreptate, mai mare.
A stabilit cu Sturdza să se întoarcă la regiment și să treacă apoi cu toată trupa de partea nemților, ca să dea un imbold major celor care șovăie. Numai că, fără știrea lui, din documentele găsite asupra ordonanței împușcate, ofițerii români aflaseră toată schema dezertării. Cînd s-a întors la unitate, a fost luat între baionete și dus pe sus la interogatoriu.
Nemții au așteptat întreaga zi să vadă regimentul lui Crăiniceanu trecînd de partea lor, dar, după ce li s-au lungit urechile și le-au degerat obrajii, au înțeles că aia a fost toată distracția.
