Petru cel Mare s-a retras de la Stănilești cu fastul unui suveran risipitor și dement. În palatele de pînză, montate din două în două poște pe drumul Moscovei, bucătarii și lăutarii rămași în viață au dat acestei retrageri consistența băutelor ofițerești la limita morții, cum numai la marile baluri din Sankt Petersburg puteai întîlni. Odată cu oastea țarului, au luat-o spre Rusia și 4.000 de trădători din elita Iașiului, pe care turcii îi numărau prin lunetă și-i notau, cu tot cu rude, pe lista cu persoane de vizitat în Moldova. Dimitrie Cantemir a mers mai mult cu spatele, știind că nu avea să mai vadă în vecii vecilor coclaurii de dincoace de Prut. Țarul i-a răsplătit cu vîrf și îndesat surghiunul. I-a dat moșii pe care putea fi măsurată curbura pămîntului, imobile la Moscova și Sankt Petersburg, titlul de principe al Imperiului și, din 1717, o slujbă la stat din care putea să-și cumpere Siberia, Mongolia și partea de nord a Chinei. A primit-o, pe deasupra, și pe zvăpăiata Anastasia Trubețkoi, cneaghina pentru care mai mulți prinți și-au vărsat sîngele de la duel sau mațele de la beție.
Într-o atmosferă de liniște opulentă, Dimitrie Cantemir s-a reîntors la erudiție și a redactat o operă care a produs impresie chiar și cu litere chirilice. Savanții germani care spiritualizau curtea pe sume astronomice l-au acceptat fără rezerve și i-au obținut numirea ca membru al Academiei din Berlin. Se spune că Leibniz îi scria de două ori pe lună ca să i se plîngă de geniul lui Newton.
În acel moment al istoriei, Petru cel Mare nu era preocupat doar cu raderea bărbilor rusești și importul hainelor nemțești. Modernizarea Rusiei se vedea uneori nevoită să aștepte ca Luminăția Sa să se trezească din beție și să spună armatei ce țară să atace. Campania din Persia, începută în 1722, l-a găsit pe Dimitrie Cantemir pe poziția de expert al țarului pe probleme orientale. Lucrarea sa despre islam făcuse deja furori în Europa, iar Petru cel Mare era pur și simplu uimit de cîte putea să știe cineva născut lîngă Iași.
