Am fost, probabil, cel mai fraier cadru didactic evăr. N-am înțeles niciodată cerințele didactice socialiste, să predai copiilor materia, dar s-o asezonezi cu axiologie de partid. Valoarea-i valoare. Literatura e literatură, nu caca-vaca, să amesteci criteriile. Citeam manualul și mă umfla rîsul. Piese slabe, confuze, plicticoase – și trebuia să le spun copiilor că sînt bune? Că o să le placă? Am părăsit, fără regrete, învățămîntul. Singurul meu regret au fost chiar „beneficiarii“, elevii, dar, după cum văd că merg lucrurile și azi, partea asta e neglijabilă. Întotdeauna (sau aproape), ultimul pe lanțul trofic e cel la care trebuie să ajungă foloasele.
Cariera mea de profesor de română (și franceză, latină ori – Doamne, feri și apără! – muzică) a cunoscut, însă, și zone mai vesele, dar nu publice. Locuiam, după 1979, într-un apartament din cartierul gălățean Ada Marinescu. Inspectoratul dăduse stagiarilor două etaje, 10 și 11, într-un bloc pe jumătate terminat. Acolo ne strînseserăm vreo douăzeci de oameni duși cu pluta, iar petrecerile se țineau lanț. Începeau cam spre seară și se terminau spre zori. Din Ada Marinescu pînă la școala mea era un autobuz care mergea și nu prea mergea. Începuse criza combustibilului și șoferii nu mai opreau în stații. Plecau cu oameni pe scară chiar de la capăt. Cum nu stăteam chiar în stația de pornire, adoptasem o tehnică subtilă. Mă ascundeam printre blocuri, pentru că, trebuind, totuși, să lase călătorii să coboare, șoferii opreau între stații. Atunci dădeam năvala. Mai tîrziu mi-am luat o semicursieră rusească, dar asta-i altă poveste.
Mă întorc în blocul meu turn, dimineața la ora șase. Aveam doi colegi de apartament, un nebun care văzuse lumînări zburînd și un matematician cuminte. Emil (despre el e vorba) mă ajutase să pun tapet. Împărțeam pachetele venite de acasă și admiram, filosofic, Combinatul la apus. Cum eram (și mai sînt) rău de somn, l-am rugat pe bunul meu coleg să mă scoale dimineața. Aveam ceas, dar nu folosea la nimic. Culcat la trei dimineața, abia gustam plăcerile somnului cînd nefericitul obiect suna. În definitiv, cît putea să zdrăngăne? Cît îl ținea arcul. Nu mult. Da, dar întîrziam la școală și directorul îmi punea absență. Sau mă mustra în fața colectivului. Nu puteam să-l supăr, pentru că obținusem de la el lunea liberă, cînd mă duceam la Cenaclul de Luni, la București.
Ce era de făcut?
– Emile, mă scoli tu, îi spuneam pe la unu dimineața, și orice ți-aș bodogăni, tu mă scoli și, dacă nu vreau, mă stropești cu apă.
Ei bine, la șase jumate dimineața, cînd deschideam un ochi, pe cine vedeam la căpătîiul meu, cu un ibric plin cu apă? Ați ghicit. Ei, dar una dintre petreceri, poate cea mai reușită, s-a terminat în zori. Nici n-am apucat să mă întind pe saltea – și pe cine văd cu coada ochiului? Emil, cu ibricul.
– Ah, nu ți-am spus aseară? – am bîiguit, căutînd o evadare. Azi ne-au dat liber. Mersi. Lasă-mă să dorm.
1.183 de vizualizări
