Mihail Aslan s-a născut în 1857 la Onești. Pe atunci, drumul de la București la Iași cu trăsura dura între două săptămîni și o lună, în funcție de noroaie și de neatenția tîlharilor. Oneștiul era un popas obligatoriu, unde călătorii își puteau pansa rănile dobîndite în timpul jafului. Tot acolo, sub paza arnăuților tocmiți de părintele pruncului Mihăiță, hatmanul Alecu Ceaur Aslan, drumeții obișnuiau să-și verse amarul odată cu mari cantități de vin rubiniu din pivnița hanului fortificat al familiei. Culegerea și întremarea victimelor era o afacere prosperă și mulți gîndeau că taman conu’ Alecu îi aranja pe tîlhari în calea boierilor călători, așa încît toată lumea să fie mulțumită. Hătmănia era un titlu de paie, fără vreo însemnătate administrativă, menit să dea un nume bogăției care creștea zi de zi în curtea Aslanilor.
Mihail a luat calea armelor, așa cum se proceda pe atunci cu feciorii de neam. Deprins cu traiul bun și îndestulat, avînd darul suptului, mania tutunului și patima jocului de cărți, fiul hatmanului a făcut școala de ofițeri mai mult pe la popotă și prin budoarul boieroaicelor de garnizoană, fiind prețuit de ofițeri și protejat de cucoane ca un dar scăpat de îngeri în praful și în plictiseala tîrgului moldovenesc.
În 1877, la 20 de ani, sublocotenentul Mihail Aslan a participat, cu Batalionul 2 Vînători, la Războiul de Independență. Ororile de front i-au trezit un dezinteres total, tipic jucătorilor de cărți și consumatorilor de coniac fin, iar nepăsarea sa în fața bubuiturilor de tun a fost luată drept neînfricare și decorată cu entuziasm. Aceste fapte i-au adus posturi comode pe timp de pace. Căpitanul, maiorul, colonelul și, din 1908, generalul Mihail Aslan a dus o viață dulce în fruntea regimentelor, brigăzilor și școlilor militare care i s-au încredințat. Șampania, seratele, aventurile galante și partidele de poker au rămas operațiunile de bază ale militarului de carieră, în timp ce secolul se pregătea să pună la încercare națiunile și eroii necunoscuți.
În timpul celui de-al doilea război balcanic, generalul Aslan a condus Divizia 3 Infanterie pe drumul plin de praf și de holeră al Cadrilaterului. În 1914 a fost avansat general de divizie și a primit comanda Armatei a 3-a. Umbletul fericit al existenței sale avea să fie curmat aici, fiindcă, în 1916, Armata a 3-a a fost însărcinată cu apărarea redutei Turtucaia.
Cînd bulgarii au pus pe fugă detașamentele de țărani și învățători rezerviști, aduși din Bărăgan și din Podișul Moldovei ca să apere un concept strategic elaborat de generali cu burtă, Mihail Aslan, responsabil cu frontul de sud, își distra invitații la Jockey Club, în București. Cînd forturile și liniile defensive de la Turtucaia au început să cadă rînd pe rînd, abandonate mai întîi de generali, apoi de ofițeri și de soldați, Mihail Aslan începea o nouă partidă de cărți. Cînd, în sfîrșit, generalul Teodorescu, însărcinat cu comanda frontului, și-a părăsit trupele la volanul mașinii personale, Mihail Aslan s-a ridicat de la masa de joc, și-a cerut scuze, a comandat un coniac și a ordonat să fie trimise întăriri la Turtucaia. Au fost rechiziționate mașini particulare, taxiuri și trăsuri, dar tot ce s-a reușit a fost un haos, care s-a adăugat celor 34.000 de soldați și ofițeri pierduți.
Generalul Aslan a fost demis de la comanda Armatei a 3-a și, în 1918, a fost trecut definitiv în rezervă. Turtucaia a rămas povara vieții sale, la fel ca șampania și jocul de cărți.
