Multe prostii a făcut Guy Ritchie la viața lui: s-a însurat cu Madonna cînd era deja babă, a regizat cumplit de tîmpitul King Arthur: Legend of the Sword, a revenit doi ani mai tîrziu cu Aladdin, filmul care i-a făcut și pe cei mai penibili regizori bollywoodieni să rîdă isteric… Probabil ultimele două încă îi mai dau coșmaruri și acum, și vor continua să-i strice visele ani buni de-acum încolo. Prima greșeală e mai acceptabilă. În definitiv, nu există englez care să nu aspire să se simtă ca un președinte francez, în special avant la lettre.
Revenind însă la cele două dezastre care au făcut cea de-a șaptea artă să latre asemeni Hecubei pe ruinele Troiei, fiecare a demonstrat că, deși ar fi vrut să tropăie nervos, bietul Ritchie e doar un ponei capabil de un singur truc. Anul ăsta, a reușit în cele din urmă să se întoarcă la trucul său și rezultatul nu e rău deloc.
The Gentlemen îl aduce pe Ritchie în zona de țigăneală-mafioțeală britanică, unde se simte el bine ca regizor. Să intre în scenă deci Matthew McConaughey, interlop horticultor, baron neîncoronat al producției, distribuției și vînzării de iarbă în Regatul momentan Unit. Mai vorbim după ce se termină Brexit-ul.
Ei bine, interlopul nostru ar cam vrea să se pensioneze. Să vîndă business-ul pe bani mai grei decît halterele pe care le pot ridica gorilele lui și să-și trăiască viața urmărind emisini mondene și jucînd șah cu alți pensionari în parc. Sau, mă rog, ce ar putea face un megamilionar în floarea vîrstei în Anglia veșnic verde.
Dar uite că simplul zvon că iese din afacere atrage stolurile de profitori și firul narativ se încurcă în intrigile țesute de rivali, competitori și restul de lume pestriță care populează universul imaginat de Ritchie. Pornită prin gura unui mic șantajist de presă, povestea se contorsionează și se complică precum drumul în linie dreaptă al unui bețiv profesionist, condimentată bine cu jafuri, cu răpiri, cu puțin omor, cu alianțe neașteptate care deja erau de așteptat și cu multă, multă cleveteală.
Mai mult nu spun despre scenariu. Fără a fi genial sau măcar apropiat de ideea de original, el e totuși muncit și efortul merită recompensat. E adevărat, povestea are momente cînd neverosimilul derapează în ridicol cu eleganța unui bungee-jumper în șanț, asta ca să nu amintesc de final, unde logica se contorsionează pînă se înnoadă de cîteva ori, doar-doar va asigura fericirea deplină. De cealaltă parte, echilibrul este adus, măcar la nivel narativ, de dialogurile simpatice, unul, cel puțin, fiind un exemplu glorios de șut în fund dat ipocriziei corecte politic.
Și dacă scenariul are momentele sale de șvaițer, interpretarea e intolerantă la lactate. Hugh Grant este însă, de departe, cel mai bun, aproape de nerecunoscut în rolul ticălosului șantajist, dar absolut încîntător. Restul, dintre cei notabili, pot fi sortați după gust. Și, ca să adaug o notă personală, ăsta e primul film în care Colin Farrell este simpatic. I-am apreciat rolul și mi-au plăcut scenele lui, fără să sper vreun moment că un pian salvator va pica din slavă să curme suferința spectatorului, așa cum s-a întîmplat, pe vremuri, în idiotul și plictisitorul Alexander al lui Oliver Stone. De fapt, filmul începe să fie bun fix de la apariția lui Farrell pe ecran.
În final, The Gentlemen pare efortul maxim al unui epigon al lui Tarantino. Comparat cu Once Upon A Time…, așa inegal cum e, mai bine nu e comparat, pentru că rezultatul e umilitor. Dar ca film lansat în praful începutului de an, e un produs mediocru decent, cu o poveste îndeajuns de sucită încît să merite acele două ore în sală. Mai exact, nu-mi pare rău că l-am văzut, dar dacă n-aveam de scris o cronică, puteam bine-mersi să aștept șase luni pînă apare pe Netflix.
The Gentlemen. R.: Guy Ritchie. Cu: Hugh Grant, Colin Farrell, Matthew McConaughey.
1 comentariu