M-am întîlnit de curînd cu un promotor cultural bucureștean. Spun bucureștean, pentru că ăsta e, cum ar zice cineva, un aspect important. Nu știu cum e situația în alte orașe, se prea poate să aflu curînd, dar în București situația e albastră. Cu bogate nuanțe de violet, culoarea sufocării. După una, alta, omul îmi spune:
— De douăzeci de ani fac asta. Organizez spectacole, lecturi publice, întîlniri, seri de muzică, arte încrucișate, promovez artiști tineri, artiști bătrîni… (în clipa aia s-a uitat la mine și a tușit) maturi. Acum douăzeci de ani situația nu era deloc roz. Deschideai o ușă de douăzeci de ori, atacai la baionetă ministru, secretari, responsabili. Pînă la urmă, găseai o breșă. Nici nu spun că erau bani mulți, nu erau, dar tu nu știi cu cît se mulțumesc cei mai mulți artiști. (S-a uitat din nou la mine.) Sau poate știi. În fine. Ce a fost a fost. Apoi, am prins perioada PDL. Nene, banii mergeau în cerc: îmi dai, îți dau, vezi să nu alunece și să se rostogolească. Cu toate astea, tot am izbutit. Erau lacomi, dar poate ușor complexați sau, naiba știe, mai umani. Nu e treaba mea să-i mai judec acum. S-au dus. Iar unii chiar erau deștepți, înțelegeau unde sînt și de ce sînt acolo. Am rămas prieteni.
A făcut o pauză, și-a sorbit cafeaua, apoi a reluat:
— Anul ăsta am făcut alte proiecte. Nu m-am uitat nici la propagandă, nici la alegeri. Din ianuarie pînă acum am pus de vreo zece acțiuni. Cînd am aflat că nu s-a votat bugetul, mi-am făcut griji. Măi, scosesem bani din buzunar, am plătit bilete, camere, masă. M-am dus la… (aici, amicul meu mi s-a apropiat de ureche, privind în toate părțile, și mi-a zis un nume pe care m-am străduit să nu-l uit). Am făcut ochii mari.
— Și ce ți-a zis? am întrebat timid.
— Păi, mi-a zis că se rezolvă, că în aprilie se deblochează și mă vor plăti din urmă. Ce naiba, mă știi, am semnat contracte, am toate rapoartele financiare, bilete, note, chitanțe. Uite că a trecut luna mai și sîntem la jumătatea lui iunie. Ce crezi că-mi zice amicul? Că nu crede că se va mai plăti primul trimestru. Și nimeni nu știe ce va fi cu al doilea, care se încheie curînd. Am contactat oamenii, am tocmit scena, am vorbit la hoteluri. Știi cît am plătit din buzunar? Mai bine să nu știi. Pe scurt, nu mai ai cu cine să vorbești. Nici la Primărie, nici la minister. Gata. Am aflat, mi-a zis pe un ton și mai scăzut, că e întîrziere cu salariile. Da, salariile alea de căcat. Cică muzeele și-au terminat fondurile pe 2019. Iar bugetul unora s-a redus cu 70%.
— Păi, am zis, nu-i faliment?
— E. Dar nu e vina mea. Eu cu ce am greșit? M-am dus la maică-mea să mă împrumute, să am de o cafea…
M-am socotit în gînd.
— Las’ că o plătesc eu. Și ce ai de gînd să faci?
S-a uitat în ochii la mine nehotărît.
— Păi, ies din afacere, îmi schimb meseria. Știi, hm, m-au căutat unii cu un joc erotic pe telefon, să le fac scenariul. Din păcate, nu-mi vine nimic altceva în cap decîtmuie.
1.162 de vizualizări
