Un film din categoria Jamais Bond

Într-o lume normală, un băiat cu mutra de miner neofit și charisma de pește mort a lui Daniel Craig ar atinge gloria Hollywood-ului în roluri memorabile de „soldatul trei din scena de luptă”, „slugă cu glugă care ține calul care nu mai intră în cadru” sau „lache ăla care a adus pizza la actori”. Altfel nu.

Probabil că, înainte de fiecare cadru, regizorul stă și îl dăscălește: „Deci nu uita, James Bond are șarm, are mister, are je ne sais quoi. El arată impasibil în fața pericolului pentru că el e făcut de mă-sa cu esență de mentalitate de învingător. Dar nu-ți fă griji, că tu n-ai nici o treabă cu astea. Tu compune-ți meclanul ăla de autist emoțional. Publicul e prost, nu se prinde”.

Făcînd abstracție de asemenea probleme profunde, debutul filmului de față e aproape promițător. Avem spion, avem cetățeancă dispusă să se lase infiltrată, urmarea e de la sine înțeleasă. Adică Bond pleacă din cameră într-un mod atletic și merge la omorît băieți indezirabili. Nimic de comentat, un agent cu drept de-a ucide își dezvoltă niște fetișuri sexuale absolut dubioase de-a lungul timpului.

Evident, totul va degenera într-o bătaie generală, purtată pe granița fină dintre aproape credibil și mai mult decît ridicol. Nu e nimic greșit într-o asemenea abordare. Nu în filmele cu spioni ficționali.

Greșit e însă să faci terci din antagonist și din toată secvența introductivă. Un grup imens de conspiratori mondiali care se adună în echivalentul Colosseum-ului și intră doar pe bază de inel secret (nu, nu e glumă) poate stîrni impresie printre fanii lui Scooby-Doo care stau pe oliță. Altfel nu. De asemenea, un villain care e malefic doar pentru că stă în capul mesei acoperit de umbră sună foarte tenebros dacă Verdict: crimă e cel mai sîngeros serial pe care l-ați văzut vreodată. Dacă ești om normal, privești secvența vag amuzat de naivitatea poveștii și-ți închipui cum comentează mafioții de la mese: „Uite-l pe ăla, nici lumina nu-l suferă. Trebuie să fie un conte al interlopilor! Conte pe dracu’, hoț de cai din Brăila! Nu vezi că n-are bani nici să schimbe două becuri?”.

Nu vă plictisesc cu întregul complot pentru că 1) e irelevant și 2) n-are pic de logică. E vechea poveste cu globalizare, conspirație din umbră, să facem, să dregem. Nimic palpabil. Nimic imediat. Băieții răi trebuie opriți pentru că sînt răi, așa, de felul lor.

Din fericire, un băiat inspirat le-a șoptit scenariștilor: „Terminați cu tîmpeniile astea conspirative de dacopați, umpleți cadrul de urmăriri și bătaie, să fie lumea fericită”. Pînă la jumătatea filmului, povestea e aproape digerabilă. Acțiune cît cuprinde, avioane care urmăresc SUV-uri prin păduri, pistoale, pumni, case conspirative, un scenariu care pare să fure masiv din ultimul Mission Impossible, încă o gagică Bond, în fine, genul de combinație care intră în orice meniu drept „platou cald cu spioni invincibili”.

Dar prima jumătate trece pe nesimțite și filmul se dezumflă. Întîlnirea cu antieroul e echivalentul cinematografic al unei conferințe de contabili, iar vîrful de suspans al secvenței ar putea fi înlocuit ușor cu „Îl vezi pe tipul ăla banal de la masă? N-ai ghici după cum arată, dar e un ins absolut comun și plictisitor. A, și face și taxe pentru niște firme”. Și e revoltător, în condițiile în care Christoph Waltz e genul de actor din care se pot stoarce roluri memorabile.

Finalul, pentru cei care rezistă pînă acolo în speranța că nu e totul pierdut, nu dezamăgește. Mă rog, nu-i dezamăgește pe cei care așteptau ceva extrem de prost. Pe ecran, lumea a fost salvată. În realitate, lumea a fost invadată de pelicula toantă.

Spectre. Regia: Sam Mendes. Cu: Daniel Craig, Christoph Waltz, Léa Seydoux.