Din supa bolșevică în care au fiert popoarele Europei de Est s-au înălțat, în anii ’20, aburii unei libertăți otrăvite și ai unei lupte de clasă înțelese de-a-ndoaselea. Polonezii, ucrainenii, evreii și bielorușii, care trăiseră sub talpa Imperiului Rus și care gemeau acum sub bocancul Marii Revoluții din Octombrie, deveniseră mediul de transmisie al marilor idei leniniste dinspre răsărit spre apus. Două generații de tineri dezrădăcinați, deznaționalizați, amețiți de vodca ideoligică a Moscovei au răspîndit boala comunistă în noile state naționale de la vest de Nistru.
În 1931, în Partidul Comunist din România se ducea o luptă crîncenă pentru putere. Se luptau oamenii Cominternului cu gruparea naționalistă, adică brigada multietnică a agenților bolșevici cu cei cîțiva derbedei români care-și găsiseră o sursă de venit în organizarea grevelor și împrăștierea manifestelor.
Stalin a observat că în PCdR există o rezistență locală cu privire la dezmembrarea statului național și că nu toți comuniștii de la București sînt de acord că România e un factor imperialist de mare risc la frontiera comunismului global izbăvitor. Așa că l-a numit în funcția de secretar general al PCdR pe polonezul ucrainean Alexandr Daneluk, un agent sovietic cu experiență în toate etapele muncii revoluționare, de la sabotaj la acte teroriste și de la infiltrare la denunț.
Daneluk nu cunoștea în limba română decît expresiile „Trădătorule!“, „Arestați-l!“ și „Foc!“, așa că a intrat în scenă sub numele conspirativ Alexandru Ștefanski. Mai putea fi apelat, de cunoscători, cu indicativele Gorn, Gorun, Zenon sau Alek, sub care se prezenta cu mustață, cu chelie sau cu nas fals, după împrejurări.
La Congresul al V-lea al PCdR din 1931 a fost schimbată întreaga conducere. Vitali Holostenko a fost chemat la Moscova și executat cîțiva ani mai tîrziu, iar Alexandru Ștefanski a fost ales secretar general. Alături de el au intrat în Biroul Politic Elena Filipovici, Paul Goldstein, Alexandru Nicolski, Seila Averbuch și Eugen Iacobovici. Apoi, reprezentantul oficial al Cominternului, Iacob Rozuev, și propunerea clasei muncitoare de la București, Constantin Pîrvulescu.
Ștefanski și Filipovici trăiau o poveste de dragoste de-a lungul căreia s-au putut spiona între ei fără opreliști și s-au putut apoi denunța reciproc la Comintern. La fel au procedat Nicolski și Averbuch, care au întemeiat și o celulă de bază a societății. De la adăpostul ei se puteau supraveghea atît unul pe celălalt, cît și pe ceilalți tovarăși din conducere.
Ca urmare a acestor supravegheri încrucișate și permanente, Alexandru Ștefanski a fost chemat la Moscova în 1936, iar un an mai tîrziu a fost torturat în beciurile Lubiankăi, înainte de a primi obișnuitul glonț revoluționar în ceafă.
