Pe vremea cînd comunismul era doar un virus experimental în laboratoarele din Germania, în România bîntuia o epidemie locală de sindicalism. Muncitorimea, atîta cîtă era, se aduna în halele primelor turnătorii și fabrici de cuie, tremura prin manufacturile de pînzeturi și prin triajele de cale ferată și punea la cale mici discursuri revoltate de exploatarea omului de către om. Acestor voci stinghere și lipsite de gramatica potrivită li s-au alăturat intelectuali de talent, în care fierbeau deja ideile înalte ale egalității și solidarității sociale. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan Nădejde, Vasile Morțun și Cristian Racovski au înființat, în 1893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, strămoșul luptei pentru progres și republică, a cărui rudă din flori, PCR, i-a înecat ideile în sînge.
Înainte să apară pe piață activiștii comuniști fabricați de Comintern, lupta sindicală și socialistă împotriva capitalului burghez fost dusă de figuri ceva mai oneste. I.C. Frimu a fost un tîmplar fără pretenții, născut în județul Vaslui în 1871. A cunoscut dezavantajele muncii din fragedă adolescență și, fiindcă a deprins cititul înainte să fie prea tîrziu, a reușit să înțeleagă, din ziare și din Manifestul Partidului Comunist, că săracii au nevoie de organizare. I.C. Frimu s-a implicat în primele încercări de sindicat. Mai întîi la nivel local, în orașele Iași, Vaslui și Roman, apoi la București. Și-a dat seama, însă, că nu te poți baza pe muncitori dacă nu te poți baza și pe ideologie. Așa că a luat parte la înființarea PSDMR și a reușit să intre în conducere. Cu această platformă politică în spate, I.C. Frimu a pus la cale Uniunea Sindicatelor Breslelor, opera vieții lui, care aduna grupurile muncitorești din țară cu tot cu disponibilitatea lor de a lua parte la bătăi cu Poliția.
În 1898, tîmplarul din Vaslui a fost ales președintele USB, iar în 1910, după ce mișcarea social-democrată a fost infiltrată de comuniști, a intrat în conducerea Partidului Social Democrat Român, versiunea epurată de agenți Comintern.
În 1911, cînd Lenin era încă un agent al Poliției germane în căutarea unei ocazii, I.C. Frimu a băut cîteva beri cu el. Au căzut de acord asupra necesității unei mișcări mondiale în favoarea muncitorimii, dar tîmplarul a exclus violența ca mijloc principal de salvare a omenirii. Cu toate astea, cîtă vreme leninismul nu-și arătase colții, social-democrații n-aveau mari obiecții să participe alături de comuniști la încăierări cu zbirii Siguranței.
În decembrie 1918, I.C. Frimu a organizat la București, alături de alți lideri PSDR, o manifestație a muncitorilor tipografi. Au ieșit pe stradă 600 de sindicaliști și, la ordinul premierului Ion I.C. Brătianu, 300 de jandarmi, polițiști și vînători de munte. S-au strigat lozinci și, la final, după cum era obiceiul, s-a tras în plin. Au fost 16 morți și peste 60 de răniți. Peste o sută de manifestați au fost arestați și duși la beci. Între ei, I.C. Frimu, care nu și-a mai revenit după bătăile și frigul din temniță. Așa că, în februarie 1919, cînd ceilalți deținuții politici au fost eliberați, I.C. Frimu, care luase cinci ani de pușcărie pentru instigare, a scăpat de executarea pedeapsei, fiind înmormîntat pe banii sindicatului.
2.305 vizualizări
