Un spion bun în tabăra răului

În 1958, Mihai Caraman cobora din avion pe aeroportul Paris Le Bourget, cu misiunea să penetreze NATO. Aerul de bărbat cultivat fusese clădit cu sudoare, luni la rînd, în sala de studiu a DIE. Caraman învățase pe de rost capitole întregi din istoria și civilizația Egiptului antic. Era greu să nu-l admiri cînd se pornea să recite din lirica Regatului Mijlociu, săpată în hieroglife, sau să înșire năravurile pornografice ale zeiței Hathor. Așa și-a fermecat prima sursă, un funcționar NATO, snob și nevrotic, bîntuit de frustrări și dorință de răzbunare ca o nevastă bătută și fugită de acasă, gata să-și refacă viața cu un egiptolog romantic.

Caraman a pătruns astfel, încă de la începutul misiunii, în burta balenei. A început să trimită documente secrete către Moscova via București, iar KGB a început să afle lucruri uimitoare despre bugetul și logistica NATO, despre înzestrarea și procedurile dușmanului capitalist. Caraman coordona o rețea de 12 agenți care figurau ca funcționari la UNESCO și la Ambasada României. Prin ei a reușit să ajungă la informații care valorau cît un război rece. În cei zece ani cît a muls funcționari din NATO, Armata și Ministerul de Externe francez, rușii au început să construiască blindate, avioane, rachete, nave de război și submarine fără să mai investească în cercetare. Ascensiunea militară și politică a URSS a luat un avînt neașteptat ca urmare a excepționalelor documente militare trimise la Moscova de prietenul zeilor Anubis și Thot. KGB jubila și, pentru prima oară în istorie, a hotărît să nu-și mai împuște spionul.

Dar, pînă la urmă, rețeaua Caraman a căzut. Serviciul DST francez a dibuit cîteva surse, le-a urmărit, le-a arestat, le-a interogat și, chiar dacă nu le-a putut condamna imediat, a destructurat rețeaua. Au început arestări, mărturisiri și demararea unei anchete. Caraman și-a repatriat cît a putut din rețea, dar unul dintre agenții săi de bază a fugit în Marea Britanie și s-a predat. Așa a aflat lumea liberă despre cei zece ani în care NATO a fost jefuit de cele mai sensibile secrete. Agenții locali ai rețelei au fost arestați și condamnați în cele din urmă la ani grei de pușcărie. Occidentul a hotărît să mute sediul alianței de la Paris la Bruxelles și să tragă concluzii amare despre încrederea pe care naivii lui cetățeni o acordă primului egiptolog care le iese în cale.

Mihai Caraman a avut în Franța și o misiune secundară: să recupereze refugiații români aflați în exil, pe care statul comunist dorea să-i știe cazați în beciurile Securității. Nu se poate spune că și-a bătut prea mult capul cu legionarii, liberalii și regaliștii care-i înjurau de la Paris pe Ceaușescu și Gheorghiu-Dej, dar sînt destule dovezi că pe unii i-a cotonogit în pauzele de spionaj militar.

După ce Pacepa a fugit, în 1979, Caraman a fost trecut în rezervă. Decorația primită de la KGB l-a ținut în viață pînă în 1989, cînd regimul comunist a căzut. Imediat ce revoluția a ajuns la putere și i-a instalat în guvern pe fiii Securității și ai nomenclaturii, Petre Roman l-a reactivat pe Caraman. Se cunoșteau din Franța. Caraman a fost făcut șeful SIE și, împreună cu Petre Roman, a blocat toate investigațiile cu privire la conturile lui Ceaușescu sub pretextul că s-ar dezvălui finanțarea operațiunilor de spionaj. În 1992, Manfred Wörner, secretarul general al NATO, a condiționat vizita sa la București de îndepărtarea de la conducerea SIE a lui Mihai Caraman. Așa a ajuns cel mai mare spion al blocului sovietic să mănînce o cinstită pensie specială în ultimii 30 de ani.