Când scrii cronică de teatru te tâmpeşti, e clar: totul începe să-ţi pută. Cum fac frumoasele în adolescenţă: ăla, nu, că are urechi clăpăuge, ălălalt, iar nu, că e timid, al treilea, nici, că „i se văd dinţii când râde!“ (dar ce naiba să i se vadă? Fanoanele?!). Ergo, am decis să nu-mi mai pută; dacă văd o piesă faină, scriu de bine, chiar dacă nu le convine şefilor (să se ducă ei la piese slabe, atunci!). Iar piesa* asta mi-a plăcut, categoric.
Ideea-i foarte isteaţă, şi anume recuperarea dramatică (adică pentru scenă) a unor schiţe de-ale lui Caragiale bătrânul (ăla tânărul nu le-avea cu schiţele). Întrebarea e: recuperezi, dar cum? Soluţia mi se pare perfectă: urci pesonajele în tren. Personaje româneşti, tren românesc, care stă oarecum pe şine, îndreptându-se aproximativ spre direcţia „Înainte“, cu viteza slow forward. M-am recunoscut imediat ca etern pasager al acestui tren („Un ghezăş numit România“), dar nu m-am enervat deloc, de data asta. Nu e vorba de resemnarea ciobănaşului moldovan, ci de-un fel de afecţiune ciudată, aproape mândrie, cam ce simt ungurii pentru Mohács: OK, stăm sub blestemul lui Caragiale, suntem mitíci. Şi?!
* C.F.R. – Cometa, Copilul şi Căţelul, la Teatrul Odeon, după texte de I.L. Caragiale. Regia: Alexandru Dabija. Cu: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Paula Niculiţă, Nicoleta Lefter, Marius Damian, Ionel Mihăilescu, Pavel Bartoş şi Puck (Canis lupus familiaris).
