În februarie 1992, am zburat prima (și singura) dată în America. Eram oarecum trimis de Cotidianul, să învăț cum se face jurnalism serios. Spun oarecum, pentru că tocmai fusesem dat afară de acolo, dar asta n-am mai pomenit-o niciodată. Prost să fii să nu vezi America! În definitiv, era pentru propășirea țării. Ce, se termina lumea cu Cotidianul? Nu știu dacă am învățat ceva, dar interviuri am dat, de plimbat, m-am plimbat, cursuri am urmat și am mai pățit și una nemaipățită. Totul mi s-a tras de la niște afurisite de veverițe.
Am ajuns sîmbătă noaptea și ne-au cazat într-un hotel mișto din Washington. Mi-au trebuit nu minute bune, ba chiar ore nesfîrșite să înțeleg la ce foloseau butoanele și manetele din baie. Un aparat din minibucătăria camerei mi-a scos peri albi. Era un cuptor cu microunde. Era primul pe care îl vedeam. Cumpărasem o pulpă de curcan și mă uitam la cadranele aparatului ca curca-n lemne. Mi-am făcut curaj și am băgat-o, apoi am pus aparatul să funcționeze o jumătate de oră. Rezultatul a fost ceva foarte ars și foarte uscat, așa că am rămas flămînd. M-am mulțumit (vorba vine, nu m-am mulțumit deloc) cu Coca-Cola fără zahăr. În fine, am dat drumul la televizor și am vizionat, timp de patru ore, un film de o oră și jumătate, The House on Carroll Street. Atunci mi-a fost dat să înțeleg povestea reclamelor americane. Zece minute de film, un sfert de oră de reclame, 90% mîncare și iar mîncare. Pe la patru dimineața am adormit, fericit și tulburat de sirenele Poliției și ale Salvării care arau noaptea.
A doua zi, pentru că era duminică, am avut rezervat un tur al orașului. Toate bune și frumoase. Ar trebui să pomenesc faptul că, bolnav de diabet fiind, îmi îndesasem buzunarele cu zahăr cubic, luat din bucătărie. Precauția s-a dovedit binefăcătoare, cînd ne-am oprit în marginea unui parc, să admirăm veverițele. Era prima dată cînd vedeam gîgîlicile îndrăznețe, înaintînd spre oameni… Îmi dau seama că au fost cam multe lucrurile pe care le vedeam prima dată, dar asta e situația. Așa că am hrănit obrăznicăturile, fericit că eram folositor naturii.
Ei, dar pe drum, bucuria mi s-a urcat la cap. Am uitat să vă spun că la magazinul de unde cumpărasem de toate, acele toate erau fără ceva: fără zahăr, fără grăsimi, fără proteine, fără cazeină. Și pîinea era fără. Bucuria asta a fost rezultatul foamei. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu și capacitatea de a mă mișca. De aici încolo, relatarea mea e a unui ziarist care se informează din trei surse. Cică am intrat în cameră, am înșfăcat televizorul și am dat cu el de pămînt. Apoi am urlat: „Securiștilor! Nu puneți voi mîna pe mine!” și țuști, dau s-o iau pe ușă. Și cad acolo lat, pentru că greșisem direcția și am lovit cantul ușii cu dibla. M-am umplut de sînge și m-au cules pompierii și Salvarea. De ce pompierii și Salvarea? – am întrebat, întins pe targă. „Păi, ca să nu ne dai în judecată!”, mi-a răspuns un sanitar grijuliu.
