Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

VIRGIL ȘTEFAN NIȚULESCU: „Nu e vina oamenilor că nu se înghesuie la muzee, e vina muzeelor că nu știu să își vîndă marfa”

Zoom VIRGIL ȘTEFAN NIȚULESCU: „Nu e vina oamenilor că nu se înghesuie la muzee, e vina muzeelor că nu știu să își vîndă marfa”

Pînă să devină director la Muzeul Țăranului Român, a fost mulți ani muzeograf. Virgil Ștefan Nițulescu a cîștigat această funcție printr-un concurs adevărat, nu de împrejurări. MȚR încă se află în reparații, încît n-a fost decît întredeschis. Despre muzeu, despre directorul său și, nu în ultimul rînd, despre tăranul român, în cele ce urmează.

Cristian Teodorescu: Cînd se redeschide în întregime Muzeul Țăranului Român?

Virgil Ștefan Nițulescu: Cred că muzeul ăsta se află sub un blestem: al României – să fim mereu în construcție și reconstrucție. Deși instituția a fost înființată, formal, în 1906, piatra de temelie a clădirii s-a pus în 1912, după care a fost inaugurată de două ori: în 1939 și în 1941 (atunci, ca și acum, liderilor noștri le plăcea să taie panglici); de fapt, nu a apucat să fie bine terminată, pentru că au urmat bombardamentele din ʼ44, cu reparații de mîntuială, după care, în anii ’60, clădirea a fost extinsă (pentru că era, acolo, Muzeul Partidului)… Așa și acum, cu redeschiderea expoziției permanente: așteptăm avizul de la ISU, care depinde de refacerea unui proiect, care depinde de bani (pe care nu-i avem)… Pe scurt, obiectivul meu optimist este să îl redeschidem la anul, pe vremea asta.

C.T.: Dar ce-a avut clădirea de-a intrat în reparații, că ochiometric părea zdravănă?

V.S.N.: Părea, dar expertizele au spus altceva. După cutremurul din ’77, s-au făcut niște reparații, doar aparent solide. Abia acum s-a făcut o consolidare ca la carte.

C.T.: Te-ai gîndit să scrii un roman despre peripețiile tale cu directoratul la MȚR sau te păstrezi pentru memorii?

V.S.N: Ei, chiar roman, nu, că nu am talent – mai ales că sînt destui oameni cu condei în muzeu și aș intra într-o concurență neavantajoasă pentru mine. Dar memorii, poate, da. Cu toate că am trăit foarte intens perioada guvernării Tăriceanu, cînd am lucrat în minister, viața din muzeu mi s-a părut mult mai interesantă. În primul rînd, pentru că am fost conștient, de la început, că e un loc magic. Numai la gîndul că sînt, într-un fel, un urmaș în scaunul directorial al lui Alexandru Tzigara-Samurcaș și mă lua amețeala. Muzeul ăsta a avut șansa de a se afla sub conducerea unor oameni cu personalități extrem de puternice, de la directorul fondator pînă la predecesorul meu, Vintilă Mihăilescu, fiind marcat de numele lui Tancred Bănățeanu, Horia Bernea și Dinu C. Giurescu. În al doilea rînd, într-un muzeu, distanța de la proiect la realizare poate fi, uneori, destul de scurtă – ceea ce îți oferă niște satisfacții imense: chiar simți că rămîne ceva în urma ta. În fine, într-un muzeu, contactul cu oamenii este mai direct. Ești inundat de viață și poți avea, cel puțin, iluzia că poți construi, prin proiecte culturale, viață – chiar și de scurtă durată, uneori, dar care lasă ceea ce este peren, pînă la urmă: amintirea.

C.T.: Ce mai știi despre țăranul român, la 30 de ani de la revoluție?

V.S.N.: Țăranul român nu mai este cel de acum 30 de ani. Nu mai e nici măcar cel de acum 15 ani. În multe dintre satele de cîmpie, țăranul român a dispărut. Casele lui sînt părăsite și ruinate, pămîntul este neîngrijit; pînă și bodegile sînt triste. Mai pe la munte, noul țăran este, de fapt, orășeanul care vine acolo în week-end. Arareori se așază, renunțînd la luminile și plăcerile orașului, pentru cîntecul cocoșilor și liniștea serii. Dar asta nu înseamnă că țăranul a murit. Nu încă. Asemenea tuturor, s-a transformat. Nici noi, în București, nu mai sîntem cei din 1989. Nu doar că ne-au murit idealurile sfîrșitului istoriei, care nu se mai sfîrșește odată, și ne tot chinuie cu războaiele ei calde și reci. Dar noi, pe cît de colorați am devenit în îmbrăcăminte, pe atît de gri sîntem în comportament. În fine – că nu despre orășeni e vorba –, țăranii se tot schimbă. Așa cum nu există tradiții imuabile, nu există nici categorii sociale încremenite. Ideea asta că țăranul a rămas piatra de temelie a societății, singurul păzitor al nației și reperul suprem de moralitate este o dulce iluzie. E foarte necesară, pentru moralul colectiv, dar tot o iluzie este. Țăranul român este, de fapt, foarte bine integrat în societatea capitalistă. Visul de aur al țăranului este să trăiască la fel de bine precum orășeanul și se tot miră cînd vede că doamnele de la oraș au început să poarte ii; dar a învățat că dacă vrea cineva să îi cumpere icoana de pe perete, cel puțin, trebuie să îi dea bani adevărați pe ea, nu firimituri, ca pe vremea campaniilor de achiziții muzeale la sate, cînd mercurialul era stabilit în biroul Tamarei Dobrin, la Consiliul Culturii. Sigur, țăranul de azi mai are probleme cu apa curentă, cu gazele, cu igiena, dar este foarte conștient de toate astea și, atunci cînd le va veni rîndul, le va rezolva.

C.T.: Nu ți se pare ciudat că MȚR-ul se află într-un palat, în timp ce casele țărănești erau destul de prizărite, ca să nu zic că țăranul român a trăit multe secole sub pămînt?

V.S.N.: Să nu exagerăm. Nu a trăit chiar sub pămînt, deși, în unele zone, foarte sărace, bordeiele erau avantajoase, pentru că iarna țineau căldura, iar vara era răcoare. Dar, în ultima sută de ani, nu prea mai avem bordeie. Și, nu, nu mi se pare ciudat. Tzigara-Samurcaș și-a dorit să facă un „palat al artei naționale“. El știa foarte bine cît de prost trăiește țăranul, dar voia să arate că, dincolo de sărăcie, țăranul a păstrat o noblețe rămasă de pe vremea în care oamenii erau liberi și în care între ei și Dumnezeu nu existau praguri. Samurcaș l-a ridicat pe țăranul român la rangul de aristocrat național. Tot muzeul său era un templu zidit pentru Măria Sa Țăranul. Acum, desigur, nu mai este un templu, deși Horia Bernea a încercat să ducă mai departe ideile antecesorului său: este un muzeu despre țăranii de demult, pe înțelesul depeizaților copii ai Revoluției din decembrie. Uneori, copiii ăștia înțeleg cîte ceva, alteori, nu. Important este să le placă muzeul, pentru că, pînă la urmă, sensul trecutului este în mintea lor.

C.T.: Ai idee pe unde se află exponatele de la Muzeul PCR care a funcționat în această clădire pînă la începutul anului 1990?

V.S.N.: Unele, care erau erau copii, replici și fotografii trucate, s-au distrus. Altele au ajuns pe la Muzeul Național de Istorie, cîteva au rămas la noi. De fapt, nu erau așa multe. Istoria contrafăcută lucrează cu iluzii, nu cu realități.

C.T.: Cine vine la MȚR și cam cîtă lume, în comparație cu, să zicem, Muzeul Satului?

V.S.N.: La MȚR vin mai puțini oameni decît la Sat, pentru că, acolo, românii se duc să se plimbe, luînd și o porție de cultură, iar străinii vin pentru că este un obiectiv obligatoriu în București, stabilit de tour-operatori. La noi, vine un public mult mai divers: sînt nostalgicii anilor ’90 (tot mai puțini), care își aduc aminte de MȚR ca despre un bastion al luptei împotriva comunismului muribund, dar niciodată ucis; sînt copiii aduși de părinți, pentru că avem ateliere la care li se deschid sinapsele de creativitate și, uneori, mai și învață lucruri pe care nu le află de la școală; sînt cinefilii înrăiți, care nu scapă premierele românești și europene de la Cinema; sînt puținii connaisseur-i într-ale artelor plastice contemporane, care vin la expozițiile de profil; sînt și mai puținii antropologi care dezbat la conferințe; sînt oamenii obișnuiți care vin să cumpere un handmade și să mănînce o pastramă la tîrguri și, nu în ultimul rînd, sînt corporatiștii care vin să bea o cafea la Club. Uneori mai apar și străini, care ne întreabă cînd redeschidem muzeul, pentru că ei vor să înțeleagă cultura română, iar ghidul Michelin ne-a dat toate cele trei stele pe care le avea la dispoziție, pentru asta. Și mai vin cei care, pur și simplu, vor să vadă ce mai e nou.

C.T.: Cei mai mulți dintre compatrioții noștri orășeni sînt la cel mult a treia generație de încălțați. (Eu, dinspre partea mamei, sînt la a doua.) Așa că MȚR ar trebui să ne dea celor mai mulți o nostalgie a rădăcinilor, pe care ne-o reprimăm. Ca și cum a fi venit de la țară ar fi ceva rușinos, ca o infracțiune. Cum îți explici asta?

V.S.N.: Pentru mulți dintre noi, rudele de la țară sînt un fel de neanderthalieni. Ăsta e rezultatul culturii de carton din mall-uri și de la PRO TV. Arareori apare o umbră de nostalgie. O văd, din fericire, la tot mai mulți tineri, care se apleacă peste ultimele fotografii rămase în familie, de acum 80 de ani. Nu e o glumă: uneori chiar am senzația unui revival al unei vieți apuse. Pentru niște tineri – nu mulți, dar foarte entuziaști – e chiar cool să îți afli rădăcinile, să constați că ai tăi nu au venit de pe Marte și că ai strămoși la țară. Arborele genealogic este, din nou, la modă, după decenii de ostracizare politică ori pudibondă. În fond, este o dovadă a evoluției și a faptului că nu doar britanicii au pedigree. Asta îmi place la tinerii de azi: că le-au dispărut complexele față de străini, complexe pe care generația mea încă le are. Regimul comunist ne-a învățat să ne fie rușine cu istoria noastră, pentru că era falsificată. Începem să ne vindecăm de boala asta rușinoasă.

C.T.: Ca vechi muzeograf ce ești, de ce nu se înghesuie românul la muzee, în afară de Noaptea Muzeelor, cînd e trendy s-o facă?

V.S.N.: Pentru că nu toate muzeele au învățat să îi încînte pe vizitatori. Multe dintre ele, încă, vor să le țină lecții. Oamenii sînt sătui de lecții. Vor să se simtă bine. Nu e vina oamenilor că nu se înghesuie la muzee, e vina muzeelor că nu știu să își vîndă marfa.

C.T.: Dacă nu se duce Mahomed la munte, cum s-ar putea duce muntele la Mahomed?

V.S.N.: Aici sînt, deja, rafturi de cărți scrise și, încă, necitite integral de noi, cei din muzee. O expoziție este o operă de creație intelectuală, precum un roman ori o montare teatrală. Dacă e lipsită de imaginație, n-o să atragă pe nimeni. Și, după ce este realizată, opera asta mai are nevoie de ceva: de publicitate. Dar, asta, deja, e o altă meserie. Și e costisitoare. Iar forurile noastre tutelare nu înțeleg că, dacă vrei să ai o națiune cultivată, întîi trebuie să investești în cultură.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Șato falit

    21 ianuarie 2020

    Anul trecut, cam pe vremea asta, am intrat ca un domn într-o bancă, fluturîndu-mi hlamida gloriei, și am ieșit într-o jumătate de oră, ponosit ca un homles fără pensie și […]

  • Pe cale de dispariție

    21 ianuarie 2020

    Gîndacul croitor al stejarului a apărat Valea Oltului mai îndîrjit decît au făcut-o dacii lui Scorillo și ai lui Decebal. A oprit buldozerele, planul de fezabilitate și fondurile europene doar […]

  • Răul cel mai cinic

    21 ianuarie 2020

    A devenit extrem de plictisitoare, ba pe alocuri chiar enervantă, mantra asta cu alesul între răul cel mai mic și răul cel mai mare. Sunt din ce în ce mai […]

  • Constituție, prostituție…

    14 ianuarie 2020

    A existat, după 1990, un moment încare Constituția României putea fi modificată, schimbată în bine. Era epoca în care o alianță politică obținuse peste 60% din locurile din Parlament. Se […]

  • Istoria în adormire

    14 ianuarie 2020

    Dacă turiștii sovietici înarmați cu drujbe, fitile de lampă și scrumbii afumate nu s-au sfiit în decembrie ‘89 să se cațăre pe acoperișurile caselor conspirative ale Securității și să tragă […]