Ne-am căutat noi de curaj prin buzunarul cu mărunţiş, că le facem şi le dregem estonienilor, dar în sufletul nostru era ditamai dubitaţia. Dacă ne-o trag? Dacă n-a nimerit Piţurcă formula cîştigătoare sau măcar de meci nul şi începem socoteala de la minus? Nu că n-am fi fost obişnuiţi, dar ni s-a strepezit gura s-o tot nimerim pe-a mai proastă dintre toate ipotezele posibile. Pesimiştii de serviciu erau pregătiţi să se lepede de Satana, închinîndu-se preventiv la lăsaţii acasă, Sînmărtean şi Mutu, iar optimiştii se uitau înfricoşaţi la clasamentul tuturor meciurilor, în care estonienii erau deasupra noastră.
Meschina noastră satisfacţie din prima repriză, că tigrii baltici fugăreau fără zvîc mingea, ca mîrtanii lipsiţi de fudulii, se lovea de constatarea irefutabilă că nici ai noştri nu erau mai învîrtoşaţi. Mai mult se agita Piţurcă pe margine decît Grozav şi Marica pe teren. Să fi fost un meci din campionatul nostru, ne-ar fi mirosit a blat regizat prost. În actul întîi, estonienii or fi ştiut ei ce vor, dar habar n-aveau cum. Cînd nu cărau mingea degeaba, se scărpinau în cap a pagubă, la mijlocul tarlalei. Una peste alta, mai mult s-au încurcat ei între ei – e drept, cu hărnicie – decît le-au stricat jocul Măţel şi Goian, cum îi place să creadă lui Piţi. De-abia în actul doi, cînd s-au lămurit că estonienii au alte griji decît să-i dea de lucru lui Lobonţ, Marica şi Torje s-au pus pe treabă. Au confiscat de cîteva ori obiectul muncii, cu nişte pase din prima care pe baltici i-au îngheţat şi pe noi ne-au făcut să ne frecăm la ochi, după amîndouă golurile, ca să ne convingem că nu visăm. Dar dacă am trecut cu bine de prima dubitaţiune, pînă n-om vedea bătăliile cu batavii şi cu turcii o să ne tot întrebăm care-i adevărata faţă a trupei lui Piţurcă. Aia chinuită din prima repriză de la Tallin sau cea fericită de la sfîrşitul meciului? M-aş mulţumi şi cu o combinaţie între cele două, după reţeta rîsu-plînsu’, cu condiţia să schimbăm odată ordinea ştiută a ingredientelor.
