Probabil că mulți dintre cei care mă citesc azi știu, de pe Feisbuc, că a izbucnit, în lumea virtuală, un nou scandal. Greșesc. E unul vechi. Împlinește în curînd opt ani. Să fie sănătos. Însă mie mi-e cam jenă să îl pomenesc. Cum să vă spun, boieri dumneavoastră, nu că m-au rușinat păgînul, dar m-au bine mușcat de cur. Ați ghicit. Dan Alexe, nemuritorul cu două capete. Din nefericire, nu se știe care e cel cu care gîndește.
Acum, cinstit ar fi să spun celor care nu se uită la comédie cam despre ce e vorba. Simplu. Am scris, în buna tradiție strămoșească, o postare. Sigur, a fost una cu vino-ncoa. Pentru oamenii care gîndesc. Dar, știind că există și oameni care nu au acest prost obicei, am mai adăugat ceva: Știu că e greu de crezut, dar, în comunism, mai pe ascuns, mai pe la o petrecere, mai în grup, puteai face bancuri cu Ceaușescu. Ți-era cam frică, te strîngea la chiloți, dar ziceai. Te raportau amicii de-ți mergeau fulgii, dar, dacă nu era ceva „periculos“ pentru regim (deși „periculos“ era o altă mîncare de pește), nu-ți luau capul. Sigur, nu mă așteptam ca anticomuniștii de ziua a șaptea să digere prea ușor. Dar m-am gîndit că măcar cei deprinși să citească un text fără să vrea să cunoască „eul liric“ vor înțelege. Comunismul românesc (că altul nu cunosc) a fost nasol de tot. Nasol, nu încape discuție. Dar faptul că am scăpat cu viață și l-am răsturnat în patru zile dovedește că era de mucava. Avea găuri ca șvaițerul. Era complice și voia, prin participanții la cel mai înalt nivel, să se bucure nițel de iadul capitalist. Traduc ce am spus mai sus. În comunism, toți spuneam bancuri cu Ceaușescu. Însă, de arestat, îi arestau numai pe cei care NU spuneau bancuri, adică acționau.
De unde să mă gîndesc, nevrednicul de mine, că vine unul ca Dan Alexe și începe să se joace cu soldații în nisip? Nici prin cap nu mi-a trecut. Ce afirmă bietul om (veți vedea de ce „bietul“)? Că sînt un produs al comunismului. Că nu am fost arestat împreună cu Virgil Mazilescu în 1982. Că nu am fost interzis vreme de șase ani (eroare, stimabile, sînt numa’ cinci pe răboj), că am publicat non-stop și am delapidat banii Uniunii Scriitorilor, înainte de a lua penzie de la ei.
Oricare dintre amicii mei care nu-s morți, ci numai plugari, ar rîde în hohote. Am fost cu adevărat arestat. Am fost cu adevărat interzis (din 1984 pînă în 1989). Nu am furat nici un bănuț de la USR. Nu beneficiez nici de indemnizație de merit, nici de „pensie specială“. Domnul Alexe era, probabil, beat criță cînd o fi scris asta. Da, bine, veți zice, da’ de ce criță? N-are și el un suflețel, acolo, în care să-și verse icrele cu folos?
Frați căuzași, uneori, destinele omenirii sînt deturnate de o durere de măsea. Hai să vă lămuresc. Dl Alexe vrea să fie publicat, lăudat, lins în cur. Și subsemnatul nu a scos limba către bucile-i. Citez din misiva scrisă către mine acum doi ani de zile:„Sînt un mare autor… Scrie o cronică la Pantere parfumate. Abia aștept“. Adică io să scriu. N-am scris. Ca să vezi.
1.498 de vizualizări
