În care lucrurile o iau cu adevărat razna.
„Hi, I’m Jeremy Clarkson and I’m shooting in Romania, on…”
„#metoo.”
„Hi, I’m Jeremy and…”
„#metoo.”
„Băi, îl ia cineva pe piticul ăsta din cadru? Că nu mai pot!”
Dar nu, nimeni nu-l luă pe pitic din cadru, iar Jeremy se așeză abătut pe un bolovan, așteptând să se nască Greta.
Cum Greta, însă, întârzia să se nască, iar echipa de filmare părea ocupată, pe Jeremy începură să-l bântuie niște gânduri negre. Două sau trei.
„Ce caut eu aici?” Ăsta era primul dintre gândurile afro-americane care-l bântuiau pe Clarkson.
Îi promiseseră cel mai mișto drum de coastă din lume. De aia venise în România. Bine, îi mai promiseseră și niște sandwich-uri decente. Până în momentul ăla promisiunile nu fuseseră onorate.
După cum v-ați dat seama, Clarkson începuse deja să vorbească românește. Și el se mira de chestia asta, dar nu avea ce face.
„Șefu’, mai tragem o dublă?”
Și sandwich-ul, zbârr, pe-o dugheană.
Clarkson dădu deoparte al doilea gând de culoare care voia să-l bântuie și se ridică, ușor nervos.
„Brânză. Barză. Viezure. Mânz!”
„N-avem cu mânz!”
„Ce n-aveți cu mânz?”
„Sandwich. Cu mânz nu avem!”
„Nu?”
„Nu!”
„Da’ cu viezure?”
N-aveau nici cu viezure. Catering de căcat.
Trebuia să facă ceva. Trebuia să găsească o soluție ca să salveze filmarea.
Așa că se ridică de pe bolovan și vru să facă doi-trei pași, ca să se dezmorțească. De obicei, când era dezmorțit, lucrurile mergeau mai bine.
„Ce caut eu aici?”, reveni primul gând negru. „Ce caut eu aici?”
„Cauți o soluție, cauți o soluție, cauți o soluție!”
„Caut o soluție!”
Iar primul gând negru, auzind asta, își băgă coada între picioare și o tunse. Pierdut pe laterale și la spate.
„Șefu’, mai tragem o dublă?”
Moamăă, ce enervant era ăsta de la firma de producție! Ar fi vrut să-i spună ceva nașpa, o răutate, ceva. Dar nu-i venea nimic în minte.
Văzu pe jos o piatră ciudată, ce părea să strălucească în lumina puternică a soarelui românesc. Poate altul s-ar fi aplecat s-o ridice, să o studieze. Poate chiar el ar fi făcut asta. Dar nu atunci.
O studie de la distanță, aparent dezinteresat, după care, cu un gest studiat, exersat în timp, îi futu un șut. Deja se simțea mai bine.
De obicei nu făcea asta. Adică nu urmărea cu privirea toate pietrele pe care le lua la șuturi. Ducă-se! Dar nimic nu era, azi, ca de obicei. Așa că privirea lui de englezoi arogant se duse după piatră.
Și se tot duse, vreo câteva secunde, până când piatra trecu de o cortină verde și se pierdu vederii.
„Băi, stai, unde s-a dus aia?” Deja Jeremy Clarkson începea să redevină ziaristul ăla curios din tinerețe. Așa că se duse după piatră, cum, pe vremuri, mergeau magii după rază.
„Adu camera! Băi, adu camera!”
Acest urlet disperat al lui Clarkson aproape că-i sperie pe tehnicienii echipei. Aproape, pentru că erau greu de speriat. Mai filmaseră și cu Denise Rifai…
Dar, totuși, luară camera și se duseră spre Jeremy.
De data asta chiar aveau și de ce.
În spatele cortinei verzi prin care trecuse piatra începea Subfăgărășanul.
