Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Ziua Intendenței – episodul 35 –

Zoom Ziua Intendenței – episodul 35 –

În care aflăm că „Ghidul autostopistului galactic“ e o frecție.

Muctapor bătea nervos cu piciorul în vidul spațiului. Cumva rușinat că se cam lăsase păcălit de către agatârși și le trimisese tot uleiul de pe navă fără a avea garanția că primește înapoi caii, Petipor dăduse fuga pe Fața Nevăzută, umblase compartimentul secret de care știa numai el și adusese trei cutii cu margarină pe care le păstra pentru un moment festiv. Unse cu substanța din cutii, tartinabilă, și cele 23 de șuruburi încă înțepenite se mișcară mai bine. Chiar și așa, Pouridor de-abia își mai putea mișca mâinile. După ore și ore de mânuit cheia fixă de dimensiuni impresionante, spaționautulexe-get era tot o apă. Ar fi fost și tot un pământ, ca să respecte memoria domnului Eminescu, dar pământ nu aveau nici de sămânță.

Chiar și așa, cu toate eforturile, Muctapor era nemulțumit. Stația de emisie-recepție pe care o avea la brâu bârâia necontenit. Cum era singurul care înțelegea ce emit Zolomarxiștii în codul Morse, era și singurul care intrase în panică. Dar încerca să nu lase să se vadă acest lucru. Pouridor și Petipor se ciondăneau în jurul penultimului șurub.

– Bei, Petipoare, mai bagă margarină, nu vezi că nu se mișcă?

– “Mai bagă margarină, mai bagă margarină!“, își maimuțări Petipor colegul. Băi, dacă nu aveam eu margarina asta pusă de-o parte, ce te mai făceai acum?

– Dar dacă nu le trimiteai tu uleiul agatârșilor și îți făceai datoria, oare nu eram departe deja?

– Aaa, deci eu sunt de vină? Nu te plângeai tu de atâtea decenii că n-ai cal ca să explorezi Luna? Am vrut să-ți aduc înapoi caii, na, exploratorul lu’ pește!

– Băi, preferam să avem ulei, să fie șuruburile unse. Și mai pune mâna și tu pe cheia asta, că nu mia pot. Realmente nu mai pot.

– Nu, nu. Eu nu mă ating de cheia ta fixă. Cine știe ce ai mai făcut cu ea. Lasă, uite, mai dau cu niște margarină pe șurub. Hai, că mai e puțin!

Muctapor era din ce în ce mai îngrijorat. Zolomarxiștii renunțaseră la orice limbaj diplomatic și trecuseră de-a dreptul la înjurături fără perdea. Muctapor era, dincolo de toate, un exe-get religios. Cât încă se mai afla în Subfăgărășan mergea în fiecare zi la slujbă și asculta predicile marelui preot al lui Zamolxes. De băut nu începuse să bea decât în spațiu, dar de înjurat nu înjurase niciodată. Nici măcar atunci când, rupt în gură de beat, se împiedicase de niște piese de schimb lăsate neglijent pe pardoseală și se lovise cu capul de consola de control a Feței Nevăzute. Trecuseră zece ani de atunci. O vreme, crezuseră că nu vor mai putea conduce Fața Nevăzută niciodată. Dar nu te pui cu ingeniozitatea exe-getului. Câteva sute de scobitori, 5 kilometri de sârmă, trei role de scotch și 42,5 tuburi de super glue, iar consola de control era ca nouă. Călătoriile din ultimii zece ani demonstraseră că funcționa perfect. E drept, nu mai mergeau vreo două taste: tasta care golea toaletele și cea care pornea sauna. Dar exe-geții erau căliți, iar Fața Nevăzută avea toalete pentru 600.000 de călători. Nu puteau Muctapor, Pouridor și Petipor să le umple în doar zece ani…

– Gata, șefu’! Putem să ne întoarcem la bord! Vestea dată de Pouridor îl smulse pe Muctapor din reverie.

– OK, hai să ne grăbim, că ne așteaptă oamenii ăia!

*

– Steve, Steve, vino repede să vezi ceva!

Volodea tocmai terminase de șters hubloul Stației Spațiale Internaționale, după ce, cu două ore în urmă, vomase din nou pe el, în urma unui alt exces de vodcă. Acum stătea încremenit și se uita în hăul spațiului.

– Ce-i asta? întrebă americanul, deși era, și el, de mut de uimire.

– Nu știu. Tu ce crezi că e?

– Îți bați joc de mine? De ce aș ști eu? Că-s american? Ce, crezi că noi, americanii, le știm pe toate? Nu le știm, băi Volodea, nu le știm. E și multă propagandă la mijloc…

– Da, și la noi e la fel. Da’, totuși, cu ce seamănă?

– Sincer?

– Sincer, sigur.

– Băi, Volodea, dacă vrei să-ți spun, mie îmi amintesc de niște spermatozoizi care se agită inutil.

Într-adevăr, văzuți prin hubloul Stației Spațiale Internaționale, Zolomarxiștiichiar arătau ca niște spermatozoizi derutați.

Nu mai erau doar 30.000, ca în episodul trecut. Navele intergalactice continuau să sosească una după alta, cu o frecvență din ce în ce mai mare. Steve numără, cât putu el de repede, 35 de zolomarxiști, după care adormi. Volodea numără și el vreo 60 și împărtăși soarta camaradului său. Ceilalți ocupanți ai Stației Spațiale dormeau deja, nefiind tura lor.

Acum, în jurul SSI gravitau în jur de 341.257-341.258 de zolomarxiști, galbeni și fusiformi, care tremurau din toate încheieturile.

În timp ce zolomarxistul însărcinat cu telecomunicațiile îl înjura pe Muctapor în cel mai inventiv mod posibil, spațiul fu cutremurat de un scrâșnet de frâne, soră sau frate cu moartea.

Fața Nevăzută a Lunii ajunsese, în sfârșit. Spaționauții exe-geți avuseseră noroc. Nu întâlniseră pe drum nici măcar un sigur filtru al poliției galactice, nici măcar un singur radar. De obicei, polițiștii galactici stăteau la pândă, ascunși după resturi de sateliți și rachete. Dar nu și în ziua aia. Inspectorul General al Poliției Intergalactice se pensiona, iar toți polițiștii erau la sediu, sărbătorind. Mare noroc pentru spaționauți, căci Muctapor cedase nervos și golise două damigene înainte să se așeze la consola de control. Dacă l-ar fi prins, cu siguranță ar fi rămas fără permis. Așa, însă, mai în zig-zag, mai zgâriind sateliții funcționali, Fața Nevăzută a lunii ajunsese la punctul de întâlnire, evitând în ultima clipă un grup de zolomarxiști care urina în spatele SSI.

– Poftiți, dragii mei, poftiți! Petipor, ofițerul însărcinat cu relațiile internaționale, deschisese trapa mare de acces și le făcea semne prietenești zolomarxiștilor.

Încet-încet, cei 341.257-341.258 de zolomarxiști începută să urce în nava imensă ce urma să-i ducă spre Pământ. Odată ajunși la bord, de parcă ar fi știut configurația interioară a Feței nevăzute, zolomarxiștii se răspândiră imediat spre toaletele navei. Dar n-au avut noroc. Pe ușile celor mai multe scria, în mai multe limbi de circulație universală, „Ocupat“.

– E toată lumea la bord? se auzi vocea împleticită a lui Muctapor. Urmează Stația Subfăgărășan, cu peronul pe partea dreaptă. Sau stângă, depinde.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Invitație la murit

    27 octombrie 2020

    Dacă ar fi locuit sub aripa vulturului,în penele pescărușului sau în gușa albatrosului, păsări iubitoare de lumină și de văzduh, coronavirusul ar fi umplut spitalele de aviatori, de zburători cu […]

  • Klaus al națiunii celei mai defavorizate

    27 octombrie 2020

    În lupta românilor cu boala și cu moartea, președintele a trecut încă de la început de partea virusului, dar acum îl ajută mai mult ca niciodată. „Alegerile vor avea loc […]

  • Patru ani și restul zile pân’ la partidele civile

    27 octombrie 2020

    Aparent, următorii patru ani sunt deja desenați pe harta politică a României. Victorios din cale-afară de un an și jumătate, PNL nu mai are cum să piardă puterea totală: președinte, […]

  • Invitație la concert

    20 octombrie 2020

    Scîrbit de mine însumi, par fructul nimănui, M-aș cățăra la noapte hoțeşte în gutui Și poate prin decembre, agonizînd pe-un ram, O să deschid cu cinste al ciorilor bairam. Să […]

  • Pe mîna noastră

    20 octombrie 2020

    Între cei treizeci de maiori, colonei și locotenent-colonei fabricați la uzina ilegală de grade a generalului Oprea figurează procurorul-șef al Uniunii Europene, Laura Codruța Kövesi. Această uimitoare femeie, care a […]