Să faci un film despre cel mai celebru ticălos al Prohibiției și să-ți alegi fix perioada post-pîrnaie, cînd neurosifilisul și demența făceau furori în mintea lui, asta trebuie să fie o declarație de susținere pentru persoanele cu un sever handicap mintal.
Regizorul și scenaristul Josh Trank nu face parte din acest grup dezavantajat, dar, judecînd strict după filmul său, ar muri de poftă să fie. Dacă autorul acestor rînduri ajusese, pe la primul sfert, să vizualizeze cum i se aruncă neuronii de pe stîncă, doar-doar nu vor fi făcuți părtași la o asemenea ignominie, îmi închipui, cu restul de IQ rămas nemolestat de deliciul ăsta turcesc, că două-trei vizionări consecutive vor fi de ajuns pentru un retard din ăla sănătos, numai bun de plimbat prin Piața Victoriei.
După cum spuneam: din fiorosul gangster au mai rămas, după aproape opt ani de bulău, doar numele și nădragii umpluți în mod constant cu filmul lui Trank. Năvalnicii ani ai Prohibiției s-au dus, gloria de ticălos de frunte al mafiei din Chicago de asemenea, duse sînt ciuruielile cu bandele rivale și reglările de conturi din interiorul propriei famiglii, terminate obligatoriu cu pardesiu de scînduri sau pantofi de ciment. Au venit, în loc, halucinațiile, de care Trank abuzează cu pofta unuia care, alături de diploma de trei clase, a primit uniformă de jandarm și chitanțier de amenzi. Practic, asta e tot filmul: Capone își închipuie chestii în timp ce se cacă pe el. Vouă nu vă sună a film românesc care a luat un premiu la festival?
Pe undeva, înțeleg fascinația și dorința lui Trank de-a îmbiba filmul cu un aer de realism magic. Fiecare dintre noi ne dorim chestii pe care nu le putem avea sau pentru care avem priceperea unei cizme. Dar magia asta trebuie presărată pe ceva, orCapone nu prea e nimic. Nu e o poveste care să curgă unduios și uimitor, e o însăilare de scene care nu zic mai nimic, dar plictisesc răvășitor. „Dar uite ce tehnică deosebită are Trank în introducerea nălucirilor!” N-aș zice, dar să trecem. Folosesc ele la ceva? Da, îi aduc plăcere și împlinire regizorului. Asta i-ar aduce și o mînă băgată vitejește în nădragi. În nădragii plini ai lui Capone, dacă scenariul e un indiciu în direcția asta.
Nu mai e colț de Internet în care să nu fie proslăvit Tom Hardy despre cît de bine a știut el să joace personajul principal din The Walking Braindead. Da, e un zombie într-un glorios proces de putrefacție, surprins în cele mai dizgrațioase scene. Nu zic că e rău, zic că nu e cine știe ce atracție vizuală. Al Capone se screme, hîrîie și gîrîie, deraiază din ce în ce mai rău de la normal și, în general, este o priveliște absolut deplorabilă. Genul de film genial pentru cei care merg la întîlnire cu o lopată și o coroană.
Abia aștept următorul film al lui Josh Trank, Versailles, făcut din unghiul unic al unui Ludovic al XIV-lea bătrîn, care trebuie să-și opereze o bubă la cur. Sau noul lui serial, Kremlin, despre planurile lui Stalin de reformare a URSS, în timp ce zace, căcat pe el, pe podeaua dormitorului, așteptînd să crape.
Capone. R.: Josh Trank. Cu: Tom Hardy, Linda Cardellini, Matt Dillon.