Ce să zicem, ne e greu. Sîntem ca amerindienii ăia rămași cu zilele pe terminalul unui aeroport. Trupul nostru e aici, pe Otopeni, dar încă mai așteaptă să i se întoarcă și sufletul din Brazilia. Am încercat cu tot felul de substitute. Degeaba, nu merge, nu intră. Ce să vezi la Cupa Ligii? Desigur, un pasionant Viitorul – FC Botoșani (încheiat d.p. și 11 m), un clasic ca Oțelul-Ceahlăul sau, ohoo, un etern Rapid-Steaua. Bă, nene, abia ne-au reținut juma’ de ochi, cu mari eforturi! Fotbalul de la noi semăna pe undeva cu ăla de la Mondiale, dar părea cumva alt sport. Asta e. Ne-am regalat o lună de zile cu felurite delicatese boierești, iar acum înghițim cu noduri mămăliga și ciorbele lungi de acasă. Ne vom regăsi apetitul, încet-încet, e înscris în ADN și-n fișa postului. Orice ar fi prin alte părți, la fotbal rămînem cu ai noștri, din popor, patrioți.
Unul dintre lucrurile spuse mai cu fereală despre World Cup este acela că, da, patriotismul a contat. Globalizare-globalizare, se petrece, însă doar pînă la un punct, mai ales la o competiție între echipele naționale. Că d-aia le și zice așa: Naționale… Rămîne important (încă destulă vreme) atașamentul jucătorilor pentru niște culori și un imn. Dincolo de avansul tehnologic al Occidentului (infrastructură, metode de pregătire, medicamentație, tehnici de recuperare etc.), diferența s-a făcut și altfel. Echipele ajunse în semifinale se bazau toate pe o tradiție și știau că întrupează speranțele unor popoare de suporteri. Pe brazilieni i-a apăsat exagerat tricoul auriverde, ca o armură prea grea, iar eșecul lor o va priva pe Dilma Rousseff de un nou mandat, sancționată de o națiune dezamăgită. Argentinienii, în schimb, învinșii din finală, s-au întors acasă ca niște învingători. Olandezii s-au luptat, iar patria le-a fost recunoscătoare. Cît despre nemți, ce să mai vorbim… Vorbesc imaginile de nebunie civilizată, cu sute și sute de mii de oameni, care i-au întîmpinat pe băieții din Mannschaft în stradă, la Berlin.
O fi scandalos ce zicem: că Africa Neagră, continentul triburilor, nu mai trece de optimi doar pen’ că jucătorii de acolo, dedați la deliciile Europei, n-au nici o treabă cu țara, ci doar cu banii. La fel, în Asia, budiștii și confucianiștii ăia de acolo n-au nici o treabă cu fotbalul. Pe bune, ce înseamnă un meci între India și China? Popoarele lor, multe, sînt interesate de cu totul alte sporturi. În plină mondializare, ca să cîștigi FIFA World Cup, trebuie să ai o patrie. Definește cum vrei patriotismul, în nici un caz agresiv sau exclusivist!
Bun, și acum explică-le dumneata asta copiilor din România. Greu e în ziua de azi să fii Isac, Spier, Boingiu și Manolache! Cine-or mai fi și ăștia? Sînt noii antrenori ai loturilor naționale de juniori, speranța noastră de mîine. Ei vor trebui să-i convingă pe puști că patria nu-nseamnă doar lecțiile despre domnitori și niște compuneri luate de-a gata despre “Eminescu – poet național și universal”. Mai înseamnă să simți responsabilitatea unui tricou galben, purtat cîndva de prinții Dobrin și Balaci, de regele Hagi, de atîția alți eroi, ce și-au jertfit oasele, meniscurile și ligamentele încrucișate pentru neamul fotbalist românesc. Amplu proiect… Hai România!
