Constantin Ipsilanti e veriga lipsă dintre părintele său, Alexandru Vodă Ipsilanti, și fiul său, Alexandru Ipsilanti Eteristul. Ipsilanții au văzut lumina zilei în Fanar și, pînă să vadă întunericul nopții, au avut o remarcabilă contribuție la încîlcirea istoriei turco-ruso-române.
Constantin a fost, ca mai toți grecii bogați, dragoman al Porții. Pe durata acelei slujbe a căzut în patima imperiului rusesc, o patimă care avea să-l urmărească toată viața, la fel ca iscoadele sultanului. Nu e clar de unde s-a molipsit de rusofilie, dar, după analizele de sînge, luate de pe un hanger, în 1816, se poate formula ipoteza că de la bani.
Constantin ajunge pe tronul Moldovei în 1799, cu ajutorul Moscovei, dar e înlăturat în 1801, cu ajutorul unor salve de archebuză. Întors la Constantinopole, se dedică trădării și spionajului, ignorînd avertismentele pe care le-au dat carieriștilor cinci secole de decapitări. Palatul său devine un cuib al uneltirilor panslaviste, locul unde agenții Moscovei întinează sfintele idealuri ale otomanismului.
În 1802, rușii reușesc să-l pună domn în Țara Românească, an în care bandele lui Pasvantoglu mai aveau de furat de aici doar graurii și murele. Nu e lipsit de relevanță incendiul care arde din temelii un București pe care predecesorii lui Constantin avuseseră prevederea să-l construiască din scînduri. Se povestește că Dumnezeu n-ar fi putut îndura atîta suferință adunată pe capul creștinilor și că ar fi trimis ploi năpraznice ca să stingă focul. Dar, din cauza drumurilor proaste, inundațiile ajung cu o lună mai tîrziu și îneacă jumătate din țară fără să apuce să stingă altceva decît viețile cîtorva mii de săteni.
Acesta e decorul în care Constantin Ipsilanti e nevoit să pună biruri noi. Cheltuielile lui uriașe au ca scop nu numai întreținerea unei atmosfere decadente la Mogoșoaia, ci și organizarea unor serbări exagerate la trecerea ambasadorului rus prin București. Tot pe socoteala țăranului scăpat de la ardere și înec, Constantin întreține o vastă rețea de spioni în Europa și subvenționează răscoale antiotomane. E cel mai bun mandat al său, mai ales pentru faptul că scapă din el viu.
În 1809, după o scurtă domnie în Moldova, Ipsilanti se refugiază la Sankt Petersburg, unde, ca să se descotorosească de el, rușii îl omoară încet, îndesîndu-i pe gît șampanie, caviar și mari proprietăți agricole.
Tareeee! Asa ne mai amintim si noi de incredibila noastra „istorie”!!!! Un adevarat manual de istorie…..Complimente!