Constantin Hangerli ne privește dintr-un tablou realizat în 1796, cu aerul unui tuberculos fericit, căruia medicul i-a spus că o mai duce cinci ani. N-a fost să fie. Trei ani mai tîrziu, capul lui va domina poarta cea mare a seraiului din Constantinopole, înfipt într-un proțap imperial spre luare aminte.
Ai zice că, toată viața lui, Hangerli s-a pregătit pentru decapitare. Ca fanariot însetat de averi și măriri, s-a oploșit pe lîngă sultani și a reușit, cu peșcheșuri și viclenii, să ajungă dragoman. Rar s-a întîlnit un creștin ortodox să pupe mai abitir cururi musulmane. Pașalele și vizirii simțeau mîncărimi numai văzîndu-l, iar sultanii făcuseră din lingușeala lui un fel principal la ospețe.
Și astfel, într-o bună zi, a venit ceasul recunoștinței. Ca urmare a disperatei și îndelungatei lui slugărnicii, Hangerli a fost numit domn în Țara Românească. Turcii plănuiau să-l zdrobească pe Pasvantoglu și echipaseră o armată care număra, cu tot cu lăutari și cu odalisce, o sută de mii de suflete. Acestor suflete urma domnitorul Hangerli să le potolească foamea și setea, organizînd aprovizionarea trupelor din recoltele și turmele românești. Era o misiune de mare încredere, pe care sultanul însuși i-a dat-o la pachet cu firmanul.
Constantin Hangerli s-a pus pe treabă cu toată perfidia pe care turcii o așteptau de la el. A jupuit ce era de jupuit, a smuls ce era de smuls, a secat, a pîrjolit și a răzuit Valahia așa cum numai tătarii, turcii și cazacii la un loc ar fi reușit. Sigur, toate astea se numeau simbolic biruri, dar țăranii le spuneau din alergare, privind îngroziți peste umăr, apocalipse.
Hangerli n-a prea reușit să sature urdia otomană. În ciuda stoarcerii extreme, merindea era puțină. Țara fusese prădată în prealabil de Pasvantoglu și, în afară de mure și ciuperci, nu prea mai creștea nimic pe ogoare.
Colac peste pupăză, cei o sută de mii de turci ai sultanului au fost puși pe fugă de cei opt mii de bandiți ai lui Pasvantoglu. Kuciuk Husein, generalul armatei risipite, a dat vina pe aprovizionare. A informat Poarta că pazvangiii s-au ghidat în bătălie după chiorăitul mațelor otomane și că Hangerli a reglat în jos, din pilaf, capacitatea de luptă a spahiilor.
Sultanul s-a făcut foc și pară. A trimis pe urmele domnitorului un capugiu și, ca să clarifice anumite iluzii, i-a dat în folosință și un călău. Cînd a văzut hangerul, Hangerli a înțeles că are un nume predestinat. Pe atunci, Statul Islamic avea capitala la Istanbul, iar decapitările nu erau o formă de terorism, ci de politică externă.
excelent articol !!!!!