Iorga, bestia culturală

Între sfîrșitul primului război mondial și jumătatea anilor ’30, Nicolae Iorga a emanat mai multă cultură decît trei generații de cărturari luate la un loc. Studii, istorii, eseuri, enciclopedii, cursuri, drame, publicistică, discursuri, conferințe și volume de poezie țîșneau din mintea lui neobosită într-o cadență de mitralieră. Ceea ce în vremea campaniei din Bulgaria, cînd a scris 40 de cărți, părea un record, a devenit regulă. Iorga depășea în mod obișnuit 40 de cărți pe an, și nu făcea asta stînd închis în bibliotecă, ci umblînd permanent prin lume, bîntuind capitale și universități, călătorind, vizitînd, făcînd politică și guverne, editînd ziare și construind case, punînd pe picioare tipografii, uneltind în culisele palatului și ducînd războaie publice.

Cultura răbufnea, pur și simplu, din Iorga cu naturalețea unui izvor de munte și se revărsa asupra societății, inundînd-o cu volumul ei. Nimeni nu putea ține piept acestui val de cunoștințe, ce mătura în calea lui pe toți savanții și scriitorii de rînd, a căror operă de o viață abia de egala, în întindere, producția lui Iorga într-o lună.

Unul mai gros ca altul, volumele lui de istorie apăreau în toate limbile Europei. Puține universități mari din Occident nu i-au acordat titlul de doctor honoris causa, puține țări au scăpat fără să aibă o istorie scrisă de mîna lui. Practic, nu există voievod sau personaj mai răsărit din istoria noastră care să nu aibă dedicat un volum. E limpede că, în ultima parte a carierei, marele istoric se întreba dacă va mai avea despre ce să scrie.

Iorga a înființat institute de cercetare, universități de vară, asociații culturale și academii în exil. A pus pe picioare congrese dedicate științei și culturii, a ajutat din răsputeri minoritățile etnice și culturale, a presat autoritățile de pretutindeni să înființeze noi școli și biblioteci.

Universal și inepuizabil, genial o dată la fiecare trei volume, Iorga nu poate fi comparat în materie de vitalitate culturală cu nimeni. Contemporanii aveau impresia că Iorga se hrănea, de fapt, cu cultură, că mintea lui hămesită și încăpătoare absorbea cunoștințe și în timpul somnului, iar în momentele de trezie avea loc un fel de fotosinteză cerebrală spontană care elibera oxigen intelectual în atmosfera epocii sale. O uzină de proteine și grăsimi duduia preventiv dedesubtul acestei explozii mintale: Iorga era înalt cît doi academicieni scunzi, puși unul peste altul, și cîntărea cît patru savanți mai puțin cunoscuți, luați la un loc.